Rămâne de văzut dacă ieșirea la presă a lui Cătălin Cîrstoiu, solicitată de liderii coaliției, va lega maioneza tăiată a candidaturii comune la București. Mingea este în terenul dnilor Ciolacu și Ciucă, însă chiar dacă nu s-a retras explicit, însuși dl Cîrstoiu nu pare a mai avea mari speranțe pentru viitor.
Verbele conjugate la trecut despre intențiile sale pentru București, la fel ca alegerea spitalului ca loc al conferinței de presă, după ce Marcel Ciolacu anunțase că vremea independenților a apus, arată că despinderea este avansată. Iar proiectul de OUG privind practica medicală la stat și în privat pare o blamare din partea coaliției a situației în care s-ar fi aflat candidatul ei.
De fapt, dincolo de problema politică, cel mai important este subiectul de la care a plecat întreg scandalul și cu care rămânem și după ce aceste alegeri cu candidații ei vor fi trecut.
Premisele
Chestiunea extrem de sensibilă a medicilor care se plimbă și își plimba pacienții între sistemul public și cel privat ar merita o discuție cu mult mai atentă și serioasă, dacă se poate și fără emoție, decât cea pe fondul inflamat și plin de pasiuni al unei campanii electorale.
Și, cu siguranță, cu mult mai mult decât o ordonanță de urgență cu mare potențial neconstituțional, făcută pe genunchi ca o descărcare de pasiv electoral.
În primul rând, ar trebui să admitem că în România fenomenul este generalizat în ambele sensuri. Și pacienți care vin la stat și sunt dirijați spre sistemul privat, dar și invers, cazuri care inițial sunt preluate în sistemul privat pentru a fi trimise în cel public când lucrurile se complică și depășesc puterea de a le rezolva a multor clinici private.
Este și multă legendă privind superioritatea sistemului privat, nu în mod obligatoriu mai bun, dincolo de condițiile hoteliere, decât cel public.
Malpraxis avem în ambele părți, la fel infecții nosocomiale teribile. Cunosc personal cazul tragic al unei paciente, medic ea însăși, ucisă de o asemenea infecție într-un spital privat de top din București. Caz mușamalizat, în cele din urmă, cu cinismul de a profita de șocul familiei și de abilitatea unor avocați pricepuți.
Practica plimbării pacientului între public și privat nu e o exclusivitate românească.
Colega mea Magda Grădinaru a istorisit pe Facebook propria experiență de la Viena, când medicul de la AKH a chemat-o la cabinetul privat.
Ceea ce nu înseamnă că lucrurile trebuie să rămână așa, dar nici nu trebuie avansate soluții populiste.
Cortina de fier între stat și privat
În primul rând, nu cred că a trage o cortină de fier între sistemul pubic și cel privat e o soluție viabilă.
Ele sunt complementare și nu cred că vreunul ar putea face față afluxului de pacienți de unul singur. Medici suficienți pentru ambele sisteme separate nu există. Să nu uităm că noi avem un deficit de medici pe multe specialități importante.
Dacă puși în fața unei alegeri radicale, măcar jumătate dintre cei cu competențe speciale optează pentru privat, ce rămâne în sistemul public? Iar noi nu avem o piață a asigurărilor private care să faciliteze accesul la tratamente costisitoare în mediul privat.
În plus, o încercare de delimitare de acest fel, care nu este impusă în alte domenii, ar fi profund neconstituțională și ar încălca dreptul la muncă al medicului. Pe bună dreptate ar fi respinsă de CCR de pe scaun, cum se zice.
Iar dacă ar urma să fie făcută prin OUG, nici măcar nu ar urma să se ajungă la fondul chestiunii, pentru că nu e admisă restrângerea astfel de drepturi constituționale.
Problema aici este împărțirea timpului între cele două sisteme și asta se poate face printr-un sistem precis de pontaj. Poți să te duci unde vrei în timpul care rămâne după ce ai executat în totalitate programul de lucru în spital. Nu 3 ore la spitalul public, cu salariul întreg, și apoi în privat.
Listă de așteptare sau bani
În al doilea rând, ar trebui înțeles că accesul garantat la servicii medicale nu înseamnă garantarea accesului la un anumit medic exact în momentul în care el este solicitat. Înseamnă ca orice om să aibă acces la un medic de specialitatea de care are nevoie.
Și adesea statul este cel care împinge pacienții în sistemul privat. De exemplu, spunea Cătălin Striblea la Europa FM, într-un județ din Moldova, există în singur urolog, așa că cererea este acoperită cu ajutorul unor medici din județele învecinate care acordă servicii medicale în sistem privat de câteva ori pe săptămână.
Dar dacă ai opțiuni și tu vrei neapărat la un anume medic, există riscul major să intri în concurență cu alți mulți oameni care doresc același lucru.
Și atunci, în mod corect, există doar două variante. Una este lista de așteptare. Vrei la medicul cutare la spitalul de stat, în baza cardului de asigurat? Te înscrii pe lista de așteptare și când îți vine rândul, ești examinat.
O listă de așteptare care însă trebuie să fie transparentă, astfel încât fiecare să știe în orice moment, în baza numărului de înregistrare, unde se află, câte numere au fost examinate într-o zi.
Dacă vrei mai repede decât ar permite lista de așteptare, te duci la medicul ales în sistemul privat și plătești.
Și sistemul este practicat deja în unele locuri. Un exemplu este probabil cel mai bun specialist în imagistica sânului din țară, care la spitalul Fundeni are o listă de așteptare pentru ecografii și mamografii și de jumătate de an.
Cine vrea mai repede, se poate duce la cabinetul privat, unde lista de așteptare e un pic mai scurtă, iar cine vrea imediat plătește și o taxă de urgență.
O altă regulă esențială ar fi ca procedura care începe în sistemul public să rămână acolo cap-coadă, până la ultimul fir scos și ultima rană închisă.
Cu un amendament, nici dreptul pacientului nu trebuie restrâns. Dacă un pacient este operat la stat, dar preferă ca pentru continuarea tratamentului și procedurilor să se ducă la privat, pentru că sunt condiții mai bune, pentru că ar fi mai aproape, pentru că nu vrea să stea la coadă sau din orice alt motiv, și își asumă costul, el nu poate fi împiedicat să o facă. Important e să nu fie obligat să se mute la privat.
Se întâmplă însă și invers. Intervenții făcute în privat ajung la complicații care nu mai pot fi tratate acolo și sunt trimise să se descurce spitalul public cu ele. Sigur că nu poți refuza la spitalul de stat pacientul cu complicații, dar pentru asemenea cazuri, spitalele private ar trebui să aibă un fel de asigurare care să acopere costul acestor tratamente suplimentare.
Modele de bună practică există în UE, așa cum există și soluții realiste, dar e nevoie de multă voință politică pentru aplicarea lor, mai ales atunci când ele nu sunt populiste.
Și bine ar fi ca subiectul, real și importat, să nu se stingă imediat ce scandalul va dispărea de pe radar, așa cum se întâmplă cu mai toate învolburările românești.