Comasările alegerilor în sine nu reprezintă vreun subiect de contradicție între PSD și PNL. Doar că amândouă vor să își maximizeze profitul asociat acestor două mișcări tactice, iar în mijlocul odăii stă un mare elefant.
PSD are nevoie de un PNL nici puternic electoral, care să ridice pretenții, dar nici prăbușit. Dacă liberalii se prăbușesc, sunt posibile două efecte.
După europarlamentare, un PNL cu scor foarte prost se poate rupe de guvernare pentru a se alia cu construcția USR-FD-Eugen Tomac. Ceea ce ar lăsa PSD singur și cumva captiv la guvernare minoritară, pentru că intrăm în ultimele 6 luni de mandat al președintelui, când nu mai sunt posibile anticipatele.
E totuși un scenariu greu de crezut pentru că ar presupune ca PNL să își piardă toate pozițiile în care are mufată propria clientelă politică, iar primarii săi să rămână fără bani chiar înainte de parlamentare și prezidențiale.
În plin război intern, inevitabil după un scor foarte prost, nu e clar dacă liberalii vor avea atâta voință și dacă partidul va rămâne unit în demersul eventualei desprinderi.
Al doilea efect posibil este ca picajul liberal să continue, cu multe spasme interne, iar la parlamentare scorul să fie atât de prost, încât să nu mai ajungă ca o completare alături de PSD și UDMR până la 50% + 1.
PNL știe că PSD are nevoie de un scor cu 3 în față la europarlamentare și că fără el nu are cu cine guverna mai departe, chiar dacă va câștiga alegerile, adică scenariul 2020.
Deci, în principiu, existând un interes concordant, se găsesc și căi. “Where there’s a will, there’s a way”, cum ar veni.
Ceea ce vrea PSD este ca acum să fie stabilit tot calendarul electoral 2024 și construcția pe care cele două partide să o ofere electoratului, nu numai cu comasări, ci și cu candidaturi comune.
Însă în mijlocul odăii alcătuirii acestei construcții comune se află un mare elefant despre care joi niciunul dintre cei prezenți înțelegem că nu a vorbit. Cine să fie candidatul comun la prezidențiale?
Ambele partide doresc să își împingă acolo propriul președinte. Ceea ce va omorî elefantul, mai devreme sau mai târziu.
Pe de-o parte, niciunul dintre partide nu își poate permite ușor să renunțe la funcția prezidențială. În cazul liberalilor, ar fi ultima ancoră în fața PSD.
Dacă președintele ar fi Marcel Ciolacu și premier Nicolae Ciucă, nu există nicio garanție că, mai devreme sau mai târziu, PSD nu va obține suficiente voturi cumpărând la bucată de la AUR (vă aduceți aminte ce s-a întâmplat cu parlamentarii PPDD) pentru a-i da papucii premierului liberal și a ocupa și această redută.
Scenariul candidaturii lui Marcel Ciolacu la Primăria Capitalei insistent împins presei, deşi președintele PSD a infirmat categoric această variantă, pare mai mult o modalitate de a-l împinge spre eliberarea candidaturii prezidențiale pentru Nicolae Ciucă, fapt dorit și de Klaus Iohannis, de altfel.
I se transmite că ar fi astfel validat electoral, că ar avea o plasă de siguranță orice s-ar întâmpla la celelalte alegeri, având în vedere că oricum mandatul la primărie ar începe efectiv abia în octombrie.
Aiurea! Ar fi în mod cert o retrogradare de la aspirantul pentru Cotroceni și premier la primar, fie el și al Capitalei, dependent de pixul premierului, responsabil cu țevile ruginite, autobuzele murdare și ciorile din Cișmigiu.
Politic, impresia pe care ar lăsa-o ar fi că s-a speriat de guvernare, că nu e deloc sigur pe el și că se baricadează într-o funcție fie ea mai micuță, dar sigură. E drept că și Klaus Iohannis, și Traian Băsescu au ajuns președinți de la primărie, dar nu invers, din premier – primar.
Nu putem ști dacă din arsenalul de a-l convinge pe Marcel Ciolacu să se mulțumească cu primăria face parte și anunțul neobișnuit al șefului DNA privind deschiderea dosarului unei licitații de la Primăria Sectorului 3, cu o posibilă conexiune în anturajul premierului. Dar, având în vedere cine conduce DNA, nu ar fi deloc exclus.
În cazul PSD, funcția prezidențială este obsesia podului mereu prea îndepărtat de 20 de ani. Mulți cred că acum, în contextul AUR, fără candidați remarcabili ai celorlalte partide, ar fi șansa lor.
Probabil că Marcel Ciolacu personal ar fi dispus să cedeze președinția pentru a păstra șefia Guvernului vreme de 4 ani, mai ales că Nicolae Ciucă este un partener de încredere, dar nu prea are cum să prezinte asta partidului.
Mai mult, este împins spre candidatură și de adversari, și de prieteni, pentru că și unii, și alții știu că, din momentul înscrierii lui Marcel Ciolacu în cursa prezidențială, vacantarea șefiei PSD și a Guvernului devine practic fapt împlinit și, dacă ar câștiga, și dacă ar pierde alegerile.
Dar și dacă cumva PSD sau PNL cedează candidatura prezidențială, nu există nicio garanție că elefantul nu va fi omorât la vot. Va fi extrem de greu, dacă nu imposibil de convins electoratul unui partid să se mobilizeze pentru președintele celuilalt partid.
Și sondajele arată că, în rândul electoratului partidului fără candidat, o mare parte dintre voturi s-ar pierde, fie prin absență, fie prin migrare către AUR.