A fost un efect dorit politic, pentru că dacă românii din diaspora care au venit atunci să fie solidari cu cei de acasă au pierdut, umăr la umăr cu țara, au existat totuși și câștigători. Cine sunt aceștia?
Aniversarea a cinci ani de la ceea ce a început ca protestul diasporei, dar rămâne consemnat în istorie ca reprimarea violentă a unei mișcări sociale care denunța abuzul de putere al unui regim personalizat de nevoile lui Liviu Dragnea și ale camarilei lui e marcată de deziluzie și apatie socială.
Câștigătorii
- În primul rând, marele câștigător al lui 10 august 2018 este Klaus Iohannis.
Atunci, la final de prim mandat, Iohannis și-a dozat solidaritatea cu țara, nici prea mult, și a condamnat în două mesaje succesive, pe Facebook, violența cu care jandarmii au reprimat protestul. Nu a făcut niciun gest politic major, totuși, dar a fost măcar de partea societății pe care regimul Dragnea/Dăncilă/Dan voia să o reducă la tăcere, folosind deturnările și violența. Tot ce a avut de făcut Klaus Iohannis a fost să declare răul absolut al grupării politice care atenta, violent, la rolul instituțiilor democratice.
Nu era o grupare ideologică, politicienii lui Dragnea nu urmăreau să schimbe ordinea constituțională, ci doar să îl scape pe șef și pe oamenii lui de justiție.
Este motivul principal pentru care nu se poate vorbi despre iliberalism în cazul regimului Dragnea&co, ale cărui mize trec dincolo de biletul spre libertate al unui politician care are probleme cu Justiția. Dacă a existat în România un politician cu tendințe iliberale, acesta este Klaus Iohannis, care, ca președinte, a făcut și desfăcut președințiile PNL și a opacizat total instituția prezidențială.
Klaus Iohannis a beneficiat post-10 august de întreaga legitimare din partea instituțiilor europene, care, deși înțelegeau registrul mic-cămătăresc în care se mișcau Dragnea, Dăncilă și restul, nu-și permiteau probleme majore la București, pe lângă cele puse de Ungaria și Polonia.
Dar construcție politică, instituțională, reformare nu pot fi trecute în contul președintelui Iohannis, deși, puțin mai târziu după 10 august 2018, el e cel care promitea resetarea statului. Cu o condiție: poporul să ia puterea de la PSD și să o dea partidului din care Iohannis provine, PNL. Era după asasinarea Alexandrei Meceșanu, la Caracal, cu polițiști și procurori la poarta criminalului. O mențiune aici: procurorul din acest caz a scăpat de orice acuzație, chiar zilele trecute.
Klaus Iohannis a fost beneficiarul principal al PSD-ului îndreptat de Dragnea contra cetățenilor și instituțiilor. Șirul de abuzuri comise în regimul Dragnea și patologia liderului mediocru, de a da din putere numai celor mai slabi decât el, au adus-o pe Viorica Dăncilă în fotoliul de premier și, de acolo, în postura de contracandidat al lui Iohannis.
Toată munca a făcut-o electoratul, care i-a încredințat lui Klaus Iohannis al doilea mandat, așteptând de la el reinstaurarea dreptății sociale post 10 august și, așa cum a fost promis, resetarea statului, după uciderea Alexandrei.
Ce a pus Klaus Iohannis în loc e deja istorie: a reinstaurat PSD, a desemnat România stat eșuat, iar Justiția a început marile prescrieri.
- Marcel Ciolacu este și el unul dintre câștigători. 10 august a fost momentul în care camarila lui Dragnea s-a dat atât de mult în vileag, încât a mai vorbi despre PSD ca partid politic era puțin probabil.
Marcel Ciolacu a profitat de faptul că partidul avea nevoie de un lider cu profil irelevant, fără isprăvi majore până atunci și care putea să joace cartea modestiei culturale, fără să se simtă ridicol.
Din acest punct de vedere, Ciolacu se pliază pe profilul liderului populist, care începe modest, nu are un istoric de documentat și urcă treptat, până când ajunge la putere și abia atunci începe să-și arate mâna forte.
În acest moment suntem acum și e foarte probabil ca Marcel Ciolacu să poată construi acel regim de putere cu tendințe iliberale, după cum arată sondajele de opinie și reușitele lui în partid, una dintre acestea fiind și îndepărtarea Gabrielei Firea de prim-planul politicii.
10 august ar fi trebuit să fie mișcarea socială care resolidarizează diaspora cu țara. A fost un protest uzurpat, deturnat, politizat și reprimat violent, în stilul caracteristic strategiilor moștenite de la regimul comunist: compromiterea protestului a dus societatea în starea de apatie generalizată, cu consecințe care încă nu au atins potențialul dezastrului, dacă ne gândim la posibilitatea ca AUR să-și adjudece peste 20 de procente în alegerile din 2024.