Dați ca exemplu european de angajament pro justiție, după mitingul din 10 august 2018, românii nu mai cred, cinci ani mai târziu, că mai pot face statul să funcționeze.
Am plecat cu toții, în seara aceea fierbinte de august, jilavi de sub jetul lansat cu presiune din tunul de apă al Jandarmeriei și turmentați de gazele cu care au încercat, iar și iar, să disperseze, fără nicio justificare, mulțimea care protesta democratic în Piața Victoriei față de maltratarea Justiției de către regimul Dragnea.
Ar fi o ipocrizie să fac caz de interacțiunea neplanificată pe care am avut-o eu cu primitivismul mascaților. Au fost violenți, dar nu m-au lovit, cum au pățit-o alții, în acele ore de final de 10 august.
Iritați, probabil, de legitimația de ziarist pe care o fluturam alături de aparatul de fotografiat, au agitat doar ostentativ din pulane deasupra capului meu. M-au bruscat și mi-au zburat ochelarii. Din fericire, nu mi i-au călcat cu bocancii, altfel aș fi orbecăit și mai rău decât o făceam oricum din cauza particulelor lacrimogene care otrăviseră atmosfera din fața palatului Guvernului României, oricum insuportabil de încinsă din cauza zăpușelii și poluată suplimentar de îmbâcseala de dioxid de carbon stropit de jeturile din tulumbe din eșapamentul camioanelor hodorogite ale jandarmeriei.
Mi-au cerut cu insistență agresivă să părăsesc piața, m-am opus, spunându-le că, la fel ca ei, și eu îmi fac meseria. Ei ar trebui să apere cetățenii, eu să observ dacă cetățenii sunt abuzați.
Într-un final m-au lăsat în pace, la un ordin venit prin stație. Poate de la celebra „Fantomă albă”, colonelul Cătălin Răzvan Paraschiv, dirijorul infiltrat în interiorul protestului al intervenției brutale și ignorat de procurorii care anchetează evenimentele.
S-au împrăștiat spre locuri mai aglomerate, către marginile pieței - la girafa de la Antipa, la ieșirile către bulevardul Aviatorilor, Calea Victoriei sau strada Buzești. Acolo erau regrupați protestatarii alungați, odată depășită năuceala intoxicării cu gaze, plănuiau să revină în mijlocul pieței.
În calea lor, forțe de ordine (ca niciodată venite, în acea după-amiază, în costumație de luptă, echipați în „țestoase”) aveau să împartă generos noi mostre de brutalitate, violențe pe care nimic nu le va putea vreodată justifica.
Oamenii scandaseră pașnic o după-amiază întreagă, la fel cum au făcut-o luni la rând, din februarie 2017, de când Guvernul condus pe atunci de actualul ministru al Transporturilor Sorin Grindeanu, emisese umilitoarea ordonanță 13, cea ce ar fi trebuit să mutileze Justiția.
O făcuseră și cu o zi mai devreme și aveau să o facă și a doua zi și încă o vreme, până când, alternând compromisurile cu mușamalizările, lăsând să se adune, pas cu pas, oboseala civică, totul avea să se stingă (ca) de la sine, făcând loc unei păci politice contra naturii, blagoslovite de trădarea gecii roșii de la Cotroceni, cea care inițial coborâse în stradă să se alăture și să le dea speranțe celor ce refuzau să lase țara pe mâna corupției regimului Dragnea.
După-amiază în care statul a pornit război împotriva cetățenilor
Ce-a fost acolo, atunci, la acea Mineriadă a primei generații născute după schimbarea din 1989? Pe de o parte, știm tot ce s-a scris și povestit de către cei care au fost acolo și au avut, apoi, răbdarea și energia de a pune cap la cap propriile informații cu cele ale altora.
Nu există o cronică detaliată, exhaustivă, o privire de ansamblu. Dar cioburile întregului se îmbină mai cursiv decât piesele într-un domino.
Apoi, avem tot ce s-a filmat și văzut ulterior. Și au fost mii de ore de materiale video care ilustrează explicit abuzul comis de autorități și chiar favorizează ipoteza diversiunii puse la cale de politicienii aflați la putere prin intermediul executanților lor din instituțiile statului.
Și avem, în fine, a treia dimensiune, cea a marilor secrete ale unor instituții publice opace. Au plănuit și supervizat violența nejustificată și excesivă a trupelor de jandarmi și au orchestrat acoperirea oricăror dovezi care să atragă sancțiuni politice.
A urmat o odioasă temporizare a mersului dosarului. Am fost unul dintre cei care a depus plângere împotriva Jandarmeriei, pe motiv că mi-au obstrucționat dreptul la muncă și la a informa. Procurorilor de la Parchetul Militar le-am spus că, dacă au dificultăți în a-i identifica pe cei care au provocat violențe în Piața Victoriei, îi pot ajuta cu pozele făcute acolo.
Deloc complicat, de altfel, de identificat băieții care au aruncat cu parapete și garduri în rândurile de elevi jandarmi ieșiți, cel mai probabil, la prima lor misiune, speriați și învățați de la unitate - întocmai ca grănicerii lui Ceaușescu înainte de 1989 - că dacă nu dau ei primii, vor deveni victime.
Băieții ăștia, care se aruncau cu piepturile goale peste scuturile militarilor dispuși în fața Guvernului, se cunoșteau bine între ei, dar și cu unii dintre ofițerii superiori care coordonau paza Palatului Victoria. Iar limbajul, gestica și arsenalul semănau cu cele ale anumitor grupări din galeriile echipelor sportive, despre care jurnaliști de investigație sau de sport știu că au relații apropiate cu cercuri de influență politică și economică din lumea capitalismului dâmbovițean de cumetrie.
De-a lungul acestor cinci ani, dosarul 10 august 2018 s-a plimbat ca o găină decapitată și nimeni dintre cei care anchetează nu a considerat necesar să verifice dacă vreuna dintre pozele făcute acolo ajută la cercetare sau poate fi o probă.
Poate au adunat de la alții care au fost acolo, în piață.
Obscenitatea Justiției și abandonul civic
Căderea în trivial a actelor de justiție, cu amânări până la prescrierea faptelor, cu erori cu sau fără de voie ale magistraților, cu repuneri în drepturi și chiar despăgubirea unor făptuitori toaletați de instanțe poate premeditat rău-intenționate, poate incompetente, au asmuțit îndoiala printre cei care ieșiseră să apere statul de drept.
Un biotop ideal pentru o complicitate de o parte și de alta a gratiilor, care a pătruns în corpul administrativ și decizional al acestei țări ca un cancer. N-a mai lipsit decât - și n-a întârziat să vină - trădarea electoratului de către actorii politici ajunși la butoane pe spinarea revoltelor civice.
Despre 10 august s-a vorbit foarte mult. Atunci. Apoi mai rar, din ce în ce mai rar, pentru a ajunge ca, iată, din an în an, ca și în cazul Revoluției sau al Mineriadelor, magistrații acestui sistem bolnav politizat să cadorisească publicul dezamăgit, sceptic și chiar plictisit cu simulacre de justiție.
Toate-s spuse deja, abuzații știu ce (nu) îi așteaptă pe abuzatori, anchetele s-au înfundat, victimele s-au resemnat și au aplicat, fiecare în mintea sa, de dragul propriului zen și pentru a nu sfârși în vreo fundătură emoțională, sentințe imaginare, așa că o altă comemorare nu mai interesează pe nimeni, politicienii și-au văzut de interesele lor meschine, în dispreț total față de țară și oameni, justiția e o marionetă defectă, românii nu mai reacționează la nimic, aurismul, haina hâdă a populismului extremist autohton, câștigă teren pe greșelile adversarilor.
Știu români din diaspora care, de atunci, nu s-au mai întors în țară, dar și români care au ales să o părăsească definitiv.
Am întâlnit protestatari care au abandonat între timp orice efort civic, care simt disconfort profund în fața politicii. Și e vizibil din dronele care au pozat cândva mulțimea adunată la protestul din 10 august 2018 că zecile de mii de anonimi pentru a fi parte dintr-o voce comună nu mai găsesc resurse pentru a se mai revolta, indiferent cât de dureroasă ar fi cauza.
Nimic altceva decât simptomatologia unei națiuni în depresie cronică.
Cristian Ștefănescu