Strategia PSD începută în timpul regimurilor Ponta și apoi Dragnea a fost dusă la desăvârșire: instituții întregi se văd nu desființate, ci compromise, deturnate de la rolul lor social, transformate în sinecuri sau scene de impostură pentru favoriți politici.
Miza e dublă: pe de o parte, nu mai joacă un rol social și critic; pe de altă parte, intră în circuitul de recompense și favoritisme politice, pe care orice regim politic populist se bazează.
Bătălia de reducere la mediocritate a Institutului Cultural Român (ICR) a început-o prim-ministrul Victor Ponta, în mandatul căruia se situează, de altfel, și momentul zero al delegitimării doctoratelor, nu pentru că până la Ponta nu existau plagiate și teze descalificabile academic, ci pentru că atunci a fost dat ordinul politic de a contesta universitatea.
Resentimentul lui Victor Ponta față de intelectualii care l-au dat în vileag a dus la voința politică de a-i radia practic pe Horia Roman Patapievici și Mircea Mihăieș, echipa care a profesionalizat ICR și i-a dat vocația universală, atât cât a ținut.
Premier fiind, Ponta a refuzat să contrasemneze decretul prezidențial de decorare a echipei ICR.
De altfel, unul dintre primele gesturi ale USL a fost tocmai deturnarea rolului legitim al ICR, scoaterea de sub autoritatea Președinției și trecerea sub autoritatea Senatului. Este momentul în care ICR-ului i se pretinde mai puțin să înscrie cultura română în cea universală, cât să reprezinte cultura română în diaspora. Adică, așa cum se vede astăzi în evenimentul tip Cântarea României de la ICR Londra, să asigure niște voturi sau măcar o sinecură.
Zilele trecute, a creat revoltă filmarea unui eveniment cultural organizat de ICR Londra, în care, în fața unui public compus majoritar din români – unde e reprezentarea externă? – președinta instituției, celebră după ce la audierile din Parlament nu a știut să numească prioritățile de mandat, pretinzând că ar fi secrete, ca și cum pentru vreun serviciu de informații candida ori poate astea sunt etapele, și-a arogat rolul de vedetă de onoare.
A cântat, un moment artistic greu de catalogat, cu o voce afectată, cu gesturi caracteristice vătafilor, care însă pe un politician parvenit ca Dragnea erau măcar naturale.
În gestul președintelui ICR s-a văzut ca-ntr-o oglindă tehnica compromiterii, care a făcut ca o instituție să fi devenit moșia unui vătaf.
Dincolo de acest fenomen de sinecurizare, însă, efectul cu bătaie lungă este unul extrem de păgubos și el se vede astăzi lucrând într-o societate tot mai apatică nu pentru că oamenii nu mai au busolă pentru dreptate și democrație, ci pentru că instituțiile sunt reduse la mediocritate, incapacitate, devenite nefolositoare social și puse doar în circuitul pile/relații/nepotisme/favoruri.
Între momentul vătafic al șefei ICR Londra, aplaudată robotic de un grup de români cărora li se reamintea cultura de acasă, și protestul aproape inexistent de după ce toți responsabilii din dosarul Hexi Pharma au scăpat, din cauza tergiversării și astfel a prescrierii faptelor, legătura este directă.
Compromiterea și confiscarea instituțiilor au ca efect ruptura dintre politic și social, mutarea societății în spațiile exclusiv private, unde fiecare se descurcă așa cum poate și pentru a supraviețui, și pentru a-și prezerva moralitatea, un scop tot mai dificil într-o țară în care pedepsirea vinovaților mari nu mai funcționează.