Ne-am format un reflex din a da vina pe românii „proști” sau „analfabeți”, care se uită la televiziuni manipulatoare sau cred în conspirații. Și la toate avem un răspuns standard: „totul începe de la educație”.
Cu deosebire cei mai educați dintre noi credem că e suficient să te educi (de preferință singur) ca să fii educat și să scapi de analfabetism, că e de ajuns să dobândești niște informații – dacă se poate corecte – ca să scapi de blestemul analfabetismului.
Dar aceasta e o imagine simplificată și falsificată a educației, pentru că reduce tot actul instruirii la o simplă transmitere de conținuturi dinspre un emițător A spre un receptor B.
Cunoașterea este un proces sofisticat, care se produce în interiorul unor dispozitive sociale și culturale complexe, imposibil de redus la actul predării școlare. Dacă școala românească este parțial eșuată, e pentru că ea nu are cum să crească organic și sănătos într-un mediu social, economic, religios și cultural nesănătos, care adeseori chiar descurajează educația.
Elementele care compun dispozitivele cunoașterii sunt numeroase: de la accesibilitatea fizică a școlilor (Cât de departe? Cât de scumpă? Cât de grea?), condițiile logistice de învățare (organizarea claselor, spațiu, lumină, căldură, locuri de joacă, materiale didactice, dar și conexiunea la Internet, existența materialelor multimedia), trecând apoi prin coordonarea dintre sistemul educațional și celelalte sisteme sociale (familial, religios, profesional-economic, cultural, mediatic), până la ceea ce înseamnă, la extrema cealaltă, condițiile foarte concrete ale învățării de-a lungul întregii vieți.
Căci câți dintre cei care ies dintr-o formă de școlarizare continuă să învețe?
Câți o fac stimulați fiind nu de o curiozitate personală, nu de plăcerea de a citi câteva pagini înainte de culcare, ci de contextele noi în care intră: profesii, locuri de muncă, spații de întâlnire culturală, evenimente culturale, emisiuni media, dar și, în modul cel mai vital cu putință, condițiile materiale și financiare ale învățării: accesul la cărți, la biblioteci, la cursuri și alte forme de educare în afara podcasturilor gratuite de pe Internet ascultate în mașină?
A da vina pe oameni pentru că sunt analfabeți funcționali, a-i învinovăți pentru ignoranța lor, pentru întârzierile sau defazajele lor de cunoaștere și înțelegere a lumii înseamnă a muta pe indivizi toată responsabilitatea eșecului învățării în societate.
E totuna cu a arunca pe umerii săracilor vina că nu se îmbogățesc sau pe umerii exclușilor vina că nu se integrează ori, in fine, pe minoritari că nu se poartă ca niște majoritari adevărați.
Înseamnă a subestima rolul copleșitor pe care aceste dispozitive de cunoaștere care ar trebui să îi stimuleze pe oameni și care nu fac asta o au în viața lor. Mai înseamnă a trece prea ușor cu vederea că niciunul din celelalte medii în care se mișcă o persoană la un moment dat în viața ei nu încurajează prea mult știința, cunoașterea, gândirea critică, iar educația pare doar ocolul acela îndelung care te face să pierzi vremea înainte de a câștiga bani.
Nu e de ajuns că niște televiziuni manipulează oamenii sau că niște oameni politici plini de cinism le exploatează naivitățile.
Dacă o fac, este pentru că există un întreg sistem de condiții favorabile – financiare, legale și politice – pentru ca asemenea televiziuni și asemenea oameni să vorbească zi de zi, într-un mediu favorabil lor și direct controlat de ei, să o facă nestingheriți și fără ca din partea oamenilor de rând să existe vreo posibilitate de intervenție, de refuz sau de revoltă.
Ceea ce s-a întâmplat însă în ultimele decenii a fost o pierdere progresivă de către oameni a posibilităților de a schimba ceva (în educație, dar nu doar), de a avea un cuvânt de spus în această dispariție treptată a cunoașterii, a științei și a gândirii critice dintre nevoile oamenilor: ei nu doar au încetat să gândească autonom și critic, dar nici nu au văzut o dificultate în asta, nicio pierdere sau o suferință.
Seduși (adică sedați) de cuvinte, oamenii nici măcar nu au simțit că asta îi face mai fragili și mai expuși pericolelor.
Iar astăzi, când falsa știință face realmente prăpăd, când falșii apostoli ai falsei cunoașteri zburdă nestingheriți în media și pe rețelele sociale și împrăștie mesaje ucigașe, oamenii aceia care au fost deposedați de orice, care și-au pierdut imunitatea oferită de cunoaștere ajung să moară sufocați și să împrăștie moarte, vrăjiți cum sunt de minciună, deposedați cum sunt de capacitățile de a reacționa.
De aceea, cred că e necesar să ne debarasăm de reflexul arătării cu degetul spre oamenii care mor nu pentru ideile lor, ci din cauza ideilor lor puține și fixe, și să căutăm a înțelege cum ajung aceștia să-și piardă toți anticorpii supraviețuirii înainte chiar de a se îmbolnăvi sau de a susține cauze sinucigașe.
Ce se întâmplă în viața lor, în biografiile lor, când și cum au fost excluși din lumea cunoașterii și aruncați în lumea violentă a credulității? Unde a dispărut setea de cunoaștere din jurul nostru și în ce fel a fost înlocuită cu fast-food-urile certitudinilor dogmatice?