Cele două cazuri de violență – fizică, verbală și amenințare – din politica românească, comise recent la Mogoșoaia și la Brașov, sunt incceptabile și extrem de grave. Nu există scuză care să le justifice. Însă abordarea lor de până acum este mai degrabă simplistă și emoțională, pentru a le capitaliza politic cât mai mult.
În primul rand, abordarea celor două cazuri ca o chestiune de gen mi se pare o eroare. Dacă era amenințat că va rămâne într-un cărucior cu rotile un bărbat, dacă telefonul îi era smuls unui bărbat, dacă ochii unui bărbat erau învinețiți în poză, ar fi fost acceptabil? Am fi tratat-o ca pe o “băiețească”?
Din punctul meu de vedere, ar fi fost la fel. Iar dacă femeia pretinde, și are tot dreptul din lume să o facă, statut egal în politică, nu are dreptul la niciun fel de discriminare pozitivă. Ești în ring jucător egal cu riscuri egale.
Cele două doamne nu au fost atacate pentru că sunt femei, ci pentru că în exercițiul funcției politice au deranjat. Nu a fost o violență legată de gen, cu atât mai puțin de natură sexuală, ci una, să-i zicem, profesională.
Deci esența este că doi oameni politici au fost amenințați, agresați, insultați, umiliți. O esență de neacceptat.
În al doilea rând, cele două situații au creat un mare scandal, pentru că sunt foarte vizibile politic. PNL și PMP au reușit performanța ca, prin reprezentanții lor, să ajute la scoaterea AUR din colțul nefrecventabil al huliganilor.
Dar, din nefericire, ele nu sunt nici pe departe singulare, ci reprezentative.
Mize imobiliare foarte mari și persoane care li s-au opus au mai fost de-a lungul timpului. La fel, politicieni indezirabili pentru majoritate. Ceea ce s-a schimbat este nivelul de agresivitate din societate.
Și ea este vizibilă dacă ne uităm oriunde în jur, inclusiv în școli. Din timp în timp apar imagini cu violențe în trafic. Oameni care se dau jos din mașini și se iau la bătaie, inclusiv femei. Pietoni care dau cu picioarele în mașini. Șicanări care uneori duc la nenorociri.
Facebook a devenit un mediu extrem de agresiv și pe alocuri imund. Mulți dintre cei care sunt oripilați de pozele “pictate” cu primărița din Brașov savurează poze la fel de agresive cu adversarii politici, “urări” de moarte, boală, pentru aceștia sau familiile lor.
Stiu că enervează, dar o postare în care Renatei Weber i se dorește să moară sau este insultată în toate felurile cu putință nu e cu nimic mai acceptabilă decât poza cu ochii vineți. Insultele sunt o banalitate.
Arareori am văzut ca în noianul de like-uri, hohote, chiar inimioare, comentarii entuziaste, cineva să taxeze abjecția. Iar dacă se întâmplă, autorul corecției devine, la rândul său, ținta unor abjecții.
Și autorii lor nu sunt neapărat publicul AUR (cu care nu prea am bule comune).
Hărțuirea adversarilor nu a fost inventată acum. PSD a propagat forme de maximă violență, dacă ne aducem aminte, de exemplu, de mitingul demonizării “șobolanilor” organizat de Dragnea sau de 10 august.
Dar tot hărțuire era ceea ce li se întâmpla pe stradă lui Șerban Nicolae, lui Valer Dorneanu și multor altora, iar atunci oripilații de acum aplaudau și distribuiau frenetic. USR are echipe de postaci de o agresivitate verbală comparabilă doar cu a celor de la AUR.
Presa nu e nici ea virgină. Dimpotrivă. Sigur că există televiziuni și publicații care trăiesc din abjecție verbală și instigă la violență. România TV se distinge. Dar nu e singura. Tușe stridente apar chiar și în presa onorabilă.
Cred că ar fi igienic să admitem că transformarea unei înjurături vulgare în slogan politic, indiferent de contextul în care s-a produs, a fost un derapaj. Și orice derapaj, chiar provocat de o furie legitimă, devine un precedent oricând utilizabil.
Să ne înțelegem, toate acestea nu reprezintă sub nicio formă o scuză pentru cele întâmplate la Mogoșoaia și Brașov. Nu există scuză pentru așa ceva, sunt fapte penale. Nu înseamnă nici că toți sunt și suntem la fel.
Înseamnă doar că toți am contribuit într-un fel sau altul la nivelul imens de agresivitate de toate felurile din faptele și discursul public în România. Este un semnal de alarmă în privința halului în care am ajuns.
Da, exasperarea “dragnista”, nevroza pandemiei, viața tot mai agitată, hăituială cotidiană. Toate sunt circumstanțe. Dar nu justifică felul în care a ajuns să arate România.