Este de necrezut că, aceeași VIena, care ne-a decepționat atât de amarnic prin neacceptarea României și a Bulgariei în spațiul Schengen, aceeași Viena, zic, este în dimineața Anului Nou atât de generoasă cu întreaga lume, spre bucuria căreia difuzează primul mare eveniment muzical al anului: concertul festiv.
Duminică, la orele 11:15 (ora 12:15, ora României), iubitorii de frumos din peste 90 de țări, indiferent unde s-ar situa ei pe paralelele sau meridianele Globului, au prilejul să asculte în direct de la Viena Concertul de An Nou 2023, interpretat în celebra sală Musikverein, apreciată pentru calitățile sale acustice ca fiind a cincea in lume, după alte săli celebre din Berlin, Amsterdam, Boston și Buenos Aires.
Neașteptat pentru unii din noi este faptul că sala, inaugurată în 1870, a fost construită pe un teren donat în acest scop de către însuși împăratul Austro-Ungariei Franz Joseph I, și cu fonduri provenite în mare parte din donații, principal donator fiind un aromân, omul de afaceri Nicolae Dumba.
Tatăl lui Nicolae, pe numele său Stere Dumba, împreună cu mama lui Nicolae, despre care nu cunoaștem alte amănunte decât numele ei de domnișoară, Maria Maniu, ceea ce nu pune la îndoială originile românești, au imigrat la Viena în 1817, reușind să facă o avere de invidiat din comerțul cu bumbac.
Mare om de afaceri, dar și un pasionat al muzicii, Nicolae Dumba a donat o bună parte din impresionanta sa avere pentru construirea unei săli de concerte, viitoarea Musikverein. Cât de prețuită era în Austro-Ungaria de atunci personalitatea aromânului rezultă și din faptul că, timp de două decenii, între 1880 și 1900, imigrantul Nicolae Dumba a fost director al Erste Österreichische Spar-Kasse, predecesoare a actualei Erste Bank.
În sala Musikverein, construită, așa cum spuneam, pe terenul împăratului și cu o importantă donație a aromânului Dumba, se desfășoară de peste opt decenii, în fiecare dimineață de Anul Nou, concertul Filarmonicii vieneze, condusă totdeauna de către un monstru sacru al baghetei.
Poate aceste nume nu-i impresionează pe unii, dar mulți se cutremură la auzul lor: Klemens Krauss (dirijorul primului concert, din 1939), Willy Boskovsky (dirijor al 25 de ediții), Herbert von Karajan (tot aromân, stimați austrieci și descendent tot dintr-un imigrant, un oarecare Ion Caraion), americanul Lorin Maazel (7 ediții), japonezul Seiji Ozawa, italianul Claudio Abado, indianul Zubin Mehta, francezul Georges Pretre, letonul Mariss Jansons, argentinianul Daniel Barenboim, venezueleanul Gustavo Adolfo Dudamel, letonul Andris Nelsons, iar astăzi, 1 ianuarie 2023, va dirija austriacul Franz Welser-Möst, director de două decenii al Filarmonicii din Cleveland (SUA).
Nu pot avea decât numai cuvinte de laudă pentru geniul muzicii vieneze și interpreții ei, pentru măestria instrumentiștilor austrieci, pentru priceperea în inițierea și organizarea concertelor, în formatarea fiecărei ediții, în executarea decorațiunilor florale, inițial cu flori aduse din Italia, iar în ultima vreme cu flori proprii, cultivate în serele din apropierea Vienei.
Cum spuneam, am cuvinte numai de laudă. Dar mă întreb, totuși, ce ar fi însemnat, oare, concertele de Anul Nou de la Viena, dacă nu s-ar fi aflat la pupitru somități ilustre din lumea întreagă? Sigur ar fi fost tot valoroase, dar fără îndoială, ar fi pierdut mult din strălucire.
Concertul, transmis inițial la radio, iar de pe la mijlocul anilor ‘50 prin televiziune, a fost definit de la început ca fiind unul de muzică simfonică lejeră, în principal valsuri. Compozițiile aparțineau unor autori vienezi, în mare parte celor doi Johann Strauss (tatăl și fiul). Ani la rând, aș zice chiar decenii la rând, programul era bazat pe valsuri, dar conținea și o înșiruire de polci, cadriluri și galopuri.
Nu lipseau mai ales acele valsuri ale lui Johann Strauss, care s-au impus în timp, printr-un puternic impact în public: Valsul Imperial, Povești din Pădurea Vieneză, Vin Cântec și Femei, O Mie și Una de Nopți, Sânge Vienez, Trandafirii din Sud, Voci de Primăvară și altele, destule. Destule, dar puține în raport cu numărul total al valsurior compuse de Johann Strauss, fiul: 144.
O sută patruzeci și patru de valsuri, din care numai câteva, cele binecunoscute, erau reluate à tour de rôle la fiecare concert și de fiecare An Nou. Poate nu le venea organizatorilor să creadă o realitate, că aceleași teme melodice, oricât de încântătoare ar fi ele, pot deveni obositoare, prin repetarea lor insistentă.
Și atunci, dirijorii din ultimii ani au început să mizeze mai puțin pe valsurile „celebre”, scoțând din arhive valsurile „rare”, uitate sau doar neglijate de programatorii concertelor. Așa se face că a crescut frecvența mazurcilor, marșurilor și cadrilurilor, a altor bijuterii muzicale desigur mai puțin pretențioase decât valsurile, dar nu mai puțin valoroase.
Pe scurt, clasicul vals, arhicunoscutul refren care altădată constituia capul de afiș al concertelor vieneze, a încetat să mai fie dominant în programele de Anul Nou.
Ei bine, iată că, în programul de astăzi, Concertul Anului Nou 2023 nu mai conține niciunul din acele valsuri pe care ne obișnuisem să le fredonăm, altădată, după concert. Viena încearcă o nouă paradigmă, bazată nu pe ceea ce și-a impus deja faima și reputația, ci pe ceea ce este mai puțin vehiculat.
Chiar cu prima piesă, ni se oferă altceva decât obișnuita (și îndrăgita) uvertură la opereta Liliacul, sau cu altele, la opereta „O noapte la Veneția”, la ”Zigeunerbaron” (hai s-o lăsăm așa, că dacă aș traduce-o cu voievodul rromilor, ar fi ciudat) sau la Sânge Vienez. Programul concertului din acest an se deschide cu o simplă polcă, „Cine dansează?”, opus 251, de Eduard Strauss, unul din cei trei frați muzicieni, dar nu Johann.
Există în program și o uvertură, dar ea nu este plasată cap de afiș, nu este piesa forte, pusă în deschiderea programului. Dimpotrivă, este strecurată undeva pe la mijloc și nici măcar nu are legătură cu iluștrii frați Strauss. Este uvertura la opereta Isabelle, de Franz von Suppe, autorul a zeci de îndrăgite operete, unele de mare notorietate, iar altele – foarte multe! - uitate.
Cel mai interesant este, însă, faptul că întregul program nu conține decât două piese de Johann Strauss, niciuna de mare anvergură: un cadril „op 422” și polka „Frisch Heran”, op. 386.
Surpriza este că nu Johann Strauss tatăl sau fiul sunt vedetele programului, ci unul din ceilalți doi fii, Joseph Strauss, compozitor cunoscut, dar de mai mic impact decât Johann Strauss. Din creația lui Joseph, au fost selectate pentru concert 8 piese muzicale, din totalul de 15. Nu s-a prea întâmplat de multe ori să domine programul vreun alt mare compozitor, decât cei doi Johann Strauss.
Este evident că autorii programului fac tot posibilul să „deșablonizeze” concertul și să ofere auditoriului ceva nou, ceva ce, chiar dacă nu este absolut inedit, este totuși rar. Autorii mizează pe un public care simte nevoia de noi teme melodice, care așteaptă partituri necunoscute, pagini în care să nu te izbești neaparat de arhicunoscuta temă-șlagăr, frumoasă, dar demonetizată în timp.
Mi se pare corect. Adică, până când tot „Valsul Imperial”, tot „Voci de primăvară”, tot „Sânge Vienez” și tot „Povești din Pădurea Vieneză”? Celelalte valsuri ale lui Johann Strauss, până la totalul de 144, dar și alte multe compoziții, nu sunt și ele la fel de geniale? Le-a scăzut lor valoarea prin faptul că n-au ajuns să fie fredonate, îngânate și repetate, la nesfârșit? Le-a scăzut meritul pentru faptul că, în loc să fie interpretate, au zăcut uitate într-un sertar de arhivă?
Concertul vienez de Anul Nou 2023 mi se pare a fi ceva mai mult decât doar un concert. Este o provocare. Este punerea la încercare a unui public imens – nu doar cel din sală. Prin audiență, publicul din peste 90 de țări are ocazia să dea un verdict, scăzând tradingul noii ediții în cazul când preferă vechile clișee muzicale, deja cunoscute, sau mărindu-l, în cazul când îi plac, înainte de toate, surpriza și ineditul.
Programul se încheie în momentul când dirijorul se întoarce cu fața la public, urându-i, „un an nou fericit” în limba germană, limba țării gazdă, indiferent de paralelele sau meridianele de pe care a venit.
Dar publicul știe precis că spectacolul nu se termină odată cu programul. Ajunge să strige „bis!”, pentru ca orchestra să abandoneze orice înnoire și să interpreteze o polcă, apoi valsul „Frumoasa Dunăre Albastră” de Johann Strauss-fiul și, în final, marșul „Radetzky” de Johann Strauss-tatăl – piese nelipsite in încheierea tuturor concertelor vieneze de Anul Nou.
Nimic nu stârnește mai mult entuziasmului publicului decât momentul când marele dirijor se întoarce cu fața la sală și „dirijează” publicul care abia așteaptă să cadențeze cu palmele ritmul popularului marș.
Evident că, părăsind cadrul concertului, chiar și virtual, nu te regăsești în el fredonând tema dintr-o polcă sau o mazurcă nou învățată, ci numai intonând printre buze marșul Radetzky și punctând ritmul cu palmele cam la întâmplare, în lipsă de dirijor, de baghetă și de o tobă adevărată.