În politică, teza potrivit căreia oamenii se regrupează fie în jurul liderului, fie, din contra, în jurul opoziției, atunci când se confruntă cu o tragedie colectivă a început să fie supralicitată și să creeze mai degrabă deziluzie socială. Mai ales în societățile obosite, care au avut de-a face cu abuzuri politice și cu o degradare a reprezentării, coeziunea se petrece în cu totul afara politicului.
Atunci când au de-a face cu o amenințare colectivă care vine din exterior, cetățenii se vor coagula în jurul puterii și vor fi dispuși să treacă cu vederea celelalte erori pe care liderii le-au făcut anterior. E un principiu de marketing politic, la care Benjamin Netanyahu a apelat după atentatele Hamas din 7 octombrie, dar, așa cum arată lucrurile în Israel, nu funcționează în vid și mai ales nu stă ca garanție pentru ca regimul politic să se relegitimeze.
A funcționat în Ucraina, unde președintele Zelenski a reușit să țină țara unită în jurul imperativului de integritate teritorială, dar cele două situații sunt cu totul diferite, chiar dacă unul dintre narativele folosite de regimul Netanyahu post-7 octombrie a fost unul inspirat din cel ucrainean: națiunea care acționează unitar în fața amenințării externe, punând între paranteze disensiunile de politică internă.
De ce nu a funcționat în Israel nu e greu de înțeles: unul dintre responsabilii condițiilor de posibilitate ale atentatelor Hamas, de o oroare fără precedent și care au lovit chiar în contractul politic dintre israelieni și stat, securitatea fiind acolo un concept fundamental, este Benjamin Netanyahu, a cărui politică a fost delegitimarea constantă a Autorității Palestiniene, protejarea coloniilor ilegale din Cisiordania, ceea ce a creat o breșă de securitate în zona graniței cu Fâșia Gaza, și alimentarea puterii Hamas în Gaza, pentru a o decupla complet de orice negociere moderată.
Rezultatul a depășit însă puterea de control a lui Netanyahu, care a intrat în cea mai mare criză a statului Israel de după războiul de Yom Kippur, deși șocul creat e mai mare decât atunci, de pe premisele unui lider politic contestat și care ducea o luptă de reconfigurare a sistemului judiciar, astfel încât să servească intereselor politice ale coaliției de guvernare.
Țara a fost suficient de îngrozită încât să înțeleagă că gruparea teroristă Hamas trebuie anihilată, dar suficient de lucidă încât să nu transforme tragedia colectivă într-un cec în alb pentru Benjamin Netanyahu, a cărui ședere la putere, chiar dacă va mai dura, nu îi va mai da, de fapt, putere premierului. Reforma judiciară pe care o impunea a fost, de altfel, oprită. Amenințarea externă, una gravă pentru Israel și încă fără un plan realist de combatere pe termen mediu și lung, nu a obturat amenințarea internă și analiștii, intelectualii israelieni continuă să justifice constant necesitatea ca Netanyahu să plece de la putere.
Societatea a funcționat și aici e premisa de la care se poate construi un nou plan de pace pentru regiune, care să repună măcar pe masă negocierile pentru un stat palestinian, alături de cel israelian. Ce lipsește însă este ca această coagulare a societății să-și găsească o reprezentare politică și, așa cum susțin analiști israelieni, niciunul dintre liderii de acum ai opoziției față de Netanyahu nu poate umple acest rol, fie pentru că sunt erodați, la rândul lor, fie pentru că au avut șansa de a corecta lucrurile, în anul de pauză a lui Netanyahu de la putere.
E un moment de răscruce pentru Israel, care, pe de o parte, a căzut în capcana întinsă de Hamas, aceea de a fi autorul unei crize umanitare colosale în Gaza și, pe de altă parte, a căzut în capacana propriei narațiuni de a se prezenta lumii în postura de stat puternic, care nu va mai fi niciodată victimă.
Un plan pentru Fâșia Gaza, pe care Netanyahu îl numește deradicalizarea palestinienilor, nu poate fi valid fără un plan pentru Israel și fără revenirea la matca umanistă în care societatea vrea să se așeze. Israelienii au fost abominabil atacați, inclusiv prin metoda violului folosit ca armă de război, așa cum arată ancheta extensivă a New York Times, și, cu toate acestea, delegitimarea pe care a reușit-o regimul Netanyahu și lipsa de viziune umanistă a regimului au făcut ca lumea să nu accepte și tragedia Israelului.
Într-un interviu cu Etgar Keret, unul dintre intelectualii de forță ai Israelului, acesta îmi spunea că, dacă ar exista un Eurovision al victimelor, israelienii și palestinienii și-ar disputa primul loc.