Atunci când guvernarea este de impostură și politicienii de la putere nu găsesc nici soluții pentru agenda socială reală, nici anvergura de a se conecta cu agenda lumii, se precipită și aruncă pe piață teme care speculează emoțiile negative, resentimentele, vrăjitoarele din capătul satului, gata să otrăvească fântânile. Așa cum „Ucraina otrăvește Delta”.
Furia astfel obținută polarizează până-ntr-acolo încât Legea Educației, spitalele funcționale și străzile sigure, fără riscul de a fi ucis de un câine, sunt acoperite de sentimentul urgent al unui rău din afară.
Este cel mai periculos efect al populismului, pentru că la capăt se obține o societate slăbită, în care fiecare se simte pe cont propriu sau pe contul tribului mic, iar asta întreține sistemul de pile, relații, nepotisme, mită pentru acces la servicii medicale „reale”, pentru că sentimentul că statul nu te poate salva înseamnă și neîncredere cronică în toate serviciile publice.
Or, asta e devastator. Societatea devine apatică, alienată, în vid de reprezentare. Corupția mică, plicul dat la spital, pilele pentru o școală mai bună, nu înseamnă că oamenii au compasul moral defect, ci că așteptarea socială e ca majoritatea să procedeze astfel.
Readuc tezele lui Ray Fisman și Miriam A. Golden, cei doi autori care propun paradigma corupției ca echilibru.
Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială. Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face. Dacă, din contră, așteptările sociale îi arată că numărul celor care au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt.
În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Ce se întâmplă astăzi în România?
În chiar săptămâna în care liderii UE își întăresc mesajele publice privind nu numai sprijinul pentru Ucraina, ci și denunțarea pericolului Rusiei autocrate pentru întreg Occidentul, cu atât mai mult pentru regiunea noastră, în ziua în care președintele Biden merge la Kiev, cu un mesaj de forță, la București, publicul este asmuțit contra Ucrainei, chiar de conducătorii politici, în chestiunea dosarului Bîstroe.
Nu este vorba aici despre fondul dosarului Bîstroe, dar chiar asta este una dintre probleme: ce știu cu exactitate autoritățile române și ce au rezolvat până acum? Care a fost dialogul bilateral pe temă, înainte de a lansa public mesaje în registrul naționalist? Un exemplu vine de la viitorul prim-ministru al rocadei PNL-PSD:
Un diferend care trebuia discutat diplomatic a fost prelucrat așadar în cheie populistă și aruncat în arenă, un os care să-i asmută pe români și care să servească narațiunii rusofile în care Ucraina nu e (doar) victimă, ci și agresor (în acest caz, agresorul Deltei Dunării).
Mai mult, această narațiune care convertește victima în agresor, folosită în toată forța de sistemul represiv al URSS, nu este la primul episod, ci vine imediat după povestea minoritarilor români oprimați lingvistic și cea a preoților români ortodocși prigoniți de Kiev.
Așa cum remarcă istoricul Cosmin Popa în interviul acordat spotmedia.ro, cum vrea România să-și protejeze etnicii din Ucraina, dacă nu are habar cum să trateze diplomatic cu un stat, care se mai află și în situația de a suporta o agresiune fără precedent pentru Europa postbelică, dacă nu ținem cont de războaiele iugoslave?
Sigur, Ucraina este astăzi un stat sub asediu și pacea înseamnă pentru ea ca oamenii să nu mai moară pe front sau în blocuri lovite de rachetele rusești, femeile să nu mai fie violate de soldați recrutați de Prigojin, copiii să poată merge la școală, nu să fie dislocați de la casele lor. Acesta fiind contextul, Ucraina nu era cum să fie un partener de dialog relaxat și care să nu pună salvarea oamenilor pe primul loc, dar a alimenta narațiuni utile Kremlinului nu înseamnă numai să pui piedică Ucrainei, ci să pui piedică propriei securități.
România e datoare să-și urmărească propriile interese, nu pe cele ale Ucrainei, ni se spune.
Este interesul României altul decât înfrângerea Rusiei, de vreme ce acesta este interesul comun al Occidentului, al SUA și Europei deopotrivă? O astfel de poziționare nefericită nu numai că creează clivajele naționaliste interne, gata să fie prelucrate mai apoi de AUR, dar duce la izolarea României ca fiind neadecvată.
Or, neadecvarea este intolerabilă într-un astfel de context în care UE se străduiește să țină statele solidare, iar SUA fac eforturi, încă o dată, pentru a contracara autocrația rusă.
De ce procedează autoritățile române astfel?
De regulă, răspunsul bun e cel mai simplu: din mediocritate. Atât doar că această mediocritate nu rămâne inocentă, ea este speculată de Rusia, la fel cum e speculată slăbirea societății. Este deja un truism să observi că întreținerea corupției, consecință a lipsei de încredere în stat, este un instrument de control eficient.
Populismul prin care România a acționat în cazul Bîstroe, pentru că în culpă este faptul că autoritățile, în loc să-și facă profesionist treaba, au preferat să o transfere în piața publică, să judece poporul (care nu are nici toate informațiile și nici responsabilitatea, pentru că de asta și-a ales reprezentanți), ne așază lângă Ungaria.
La Budapesta, Viktor Orban a reușit să neutralizeze Opoziția și societatea, tocmai prin tactica vrăjitoarelor din capătul satului, otrăvitoare de fântâni.