David Pressman, fostul ambasador al SUA în Ungaria, trage un semnal de alarmă, arătând că politica forței adoptată de administrația Trump la toate nivelurile și acceptarea acesteia seamănă izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în Ungaria sub regimul lui Viktor Orban.
În calitate de cel mai recent ambasador al SUA în Ungaria condusă de Viktor Orban, David Pressman este adesea întrebat dacă tacticile și politicile administrației Trump i se par cunoscute. „Răspunsul scurt este da. Dar întrebarea mai importantă – și tulburătoare – este următoarea: Îmi pare cunoscut și modul în care reacționează americanii?”, scrie diplomatul american, într-un articol de opinie publicat miercuri de New York Times.
După ani în care a urmărit cum Ungaria s-a sufocat sub presiunea prăbușirii democrației, Pressman a ajuns să înțeleagă că adevăratul pericol al unui om puternic nu constă în tacticile sale, ci în modul în care alții, în special cei de la putere, își justifică acceptarea.
De exemplu, sistemul judiciar. Pressman s-a întâlnit în octombrie 2022 cu liderii singurului organism judiciar independent din Ungaria pentru a discuta despre activitatea lor. Luni de zile după aceea, chipurile lor și cel al ambasadorului SUA au apărut în ziare, fiind etichetaţi drept trădători și agenți străini, doar pentru că își exprimaseră îngrijorarea cu privire la statul de drept din Ungaria. Care a fost reacția altor judecători puternici? Tăcerea.
Alt exemplu: de când Viktor Orban a devenit prim-ministru în 2010, statul a acordat miliarde în contracte publice ginerelui său și prietenului din copilărie, un fost instalator pe nume Lorinc Meszaros. Ce au zis liderii de afaceri maghiari? Nimic.
Mama democrației are aceeași boală ca democrațiile tinere
Anul trecut, când apropiații lui Orban i-ar fi zis unui retailer multinațional să acorde familiei prim-ministrului o parte din afacerea sa, au intervenit alte companii multinaționale? N-au făcut-o.
Maghiarii cu puțină putere sau care n-au privilegii de pierdut au protestat ocazional. Dar cei care au putere au rămas tăcuți în mod constant.
Oficialii și cadrele universitare americane care, la fel ca Pressman, au trăit în Ungaria în această perioadă își spuneau adesea, pentru a explica această supunere, că docilitatea este înrădăcinată în trecutul comunist opresiv al Ungariei, că democrația acestei țări era, pur și simplu, prea tânără pentru a rezista unui om puternic.
Apoi Pressman a revenit în Statele Unite, iar ceea ce a văzut în ultimele luni acasă a scos la iveală că astfel de teorii sunt doar niște iluzii. Și în America oamenii puternici răspund la avansurile autoritare la fel cum au făcut-o omologii lor maghiari – nu cu sfidare, ci cu capitulare, convinși că își pot păstra independența și pot rămâne deoparte.
Marile corporații ale căror logo-uri erau odinioară lipite pe carele alegorice de la marșul Pride care defilau pe Fifth Avenue din New York aleg acum să stea pe tușă. Instituțiile și profesiile care au acționat mult timp ca bastioane ale cercetării critice, ale contestării civile și ale responsabilității guvernamentale au amuțit.
Iluzia înțelegerii cu omul puternic
Multe firme de avocatură au optat să devină instrumente ale unui om puternic, în loc să rămână gardieni ai statului de drept.
Foștii apărători autoproclamaţi ai democrației americane (pe vremea când nu costa nimic să susții principiile democratice), inclusiv unii care au servit în administrații democrate, rămân parteneri în cadrul instituțiilor capturate, câștigând milioane, în timp ce își ocolesc responsabilitatea morală și civică de a lua o poziție.
Se agață de iluzia că își pot păstra independența și integritatea, în timp ce fac înțelegeri cu un om puternic, așa cum elita Ungariei credea că și ei pot ieși nevătămați, subliniază fostul ambasador.
Orban îi descrie adesea pe maghiari ca posedând un intelect și o viclenie unice, care le permit să reziste mai mult decât adversarii lor. E un mit autolaudativ și un instrument puternic de autoamăgire. A crede că poți depăși o vulpe e un mod de a deveni prada ei. Iar elitele americane, încrezătoare în inteligența lor, au primit cu brațele deschise o vulpe în cotețul lor, scrie Pressman.
El amintește că în timpul șederii sale în Ungaria a văzut primari maghiari spunându-și că urmăresc o strategie inteligentă pentru a-l îmbuna pe Orban, chiar dacă acesta îi deposeda efectiv de venituri și autoritate.
Investitorii și directorii au acceptat această narațiune, chiar dacă afacerile și sectoare întregi ale acestora au căzut pradă politicilor economice menite să îmbogățească familia și pe prietenii lui Orban.
Judecătorii maghiari au crezut în asta, chiar dacă mașinăria lui Orban le-a înghițit încet profesia. Unii au văzut capitularea în termeni simpli: era singura modalitate de a-și păstra accesul la resurse și de a-i menține angajați pe oamenii care lucrau pentru ei. „Vom trece până la urmă peste asta”, și-au zis cu siguranță, „dar mai întâi trebuie să mergem înainte”.
Așa că toți au făcut înțelegeri puse la cale de Orban: au făcut pace cu omul puternic, în schimbul subjugării și al umilinței. Acceptarea i-a făcut să se înșele.
Lecția valoroasă a Ungariei și un mesaj direct
Cei mai bine poziționați pentru a susține normele democratice au ales confortul unei iluzii în locul curajului acțiunii. Au fost și sunt invizibili din proprie voință — iar această alegere i-a desfigurat pe ei și, în cele din urmă, și țara lor.
Lecția Ungariei este următoarea: nu putem pretinde că ne pasă de democrație doar atunci când aceasta nu costă nimic.
Președintele Trump, la fel ca Viktor Orban, crede fără îndoială că toată lumea poate fi cumpărată. Elitele americane îi dau dreptate. "Există o expresie maghiară pe care o aud des: 'Van az a penz' ('Întotdeauna există un preț')", amintește Pressman.
Luna trecută, tinerii maghiari au participat la marșul „Pride” din Budapesta — în ciuda faptului că Orban l-a interzis. Ca de obicei, maghiarii cu putere și privilegii au stat în mare parte departe.
În februarie, Orban a declarat că interzice marșul Pride deoarece ambasadorul SUA părăsise Budapesta, așadar „evenimentul nu mai este sub protecție internațională și nu va avea loc”.
"Deși apreciez recunoașterea indirectă a leadership-ului american în promovarea drepturilor omului, marșul de la Budapesta nu a fost niciodată condus de mine. Nu a fost niciodată sub protecție internațională. A fost întotdeauna și a fost din nou luna trecută un marș al tinerilor maghiari homosexuali, curajoși, care își pun viața, viitorul și țara în joc.
Elitele maghiare, asemenea multor logo-uri corporative care odinioară decorau care alegorice de pe Fifth Avenue, nu se găseau nicăieri", precizează fostul ambasador al SUA la Budapesta.
Acesta încheie cu un mesaj către administratorii marilor instituții culturale și comerciale ale națiunii americane: "Nu vă păcăliți singuri. Iluzia că sunteți mai deștepți decât omul puternic, că îl veți întrece cu inteligență tăcută, este doar atât - o iluzie. Acum, mai mult ca niciodată, conducerea voastră principială contează. Uitaţi-vă la acei copii de pe străzile Budapestei luna trecută — și învățaţi de la ei."
T.D.