De aproape un deceniu, o întrebare îl bântuie pe editorialistul David Brooks: cum este posibil ca aproape jumătate dintre americani să se uite la Donald Trump și să nu-l considere moralmente respingător? Minte, trișează, înșală, trădează și acționează cu cruzime și corupție, iar peste 70 de milioane de oameni îl consideră cel puțin acceptabil din punct de vedere moral. Unii chiar îl văd ca pe un erou. Cum am ajuns, ca societate, într-o asemenea amorțire morală?
Într-o amplă analiză publicată în The Atlantic, Brooks își propune să răspundă acestei întrebări dificile, inspirându-se din opera filosofului moral Alasdair MacIntyre, decedat în mai la vârsta de 94 de ani. Brooks susține că pentru a înțelege America de azi – și nu doar America -, trebuie să înțelegem cum cultura occidentală a ajuns să piardă capacitatea de a emite judecăți morale coerente.
O lume în care sensul era moștenit, nu ales
Povestea începe cu mult timp în urmă, într-un oraș antic precum Atena, în epoca lui Aristotel. În acele vremuri, întrebarea „Care este scopul vieții mele?” nu avea sens. Oamenii nu își alegeau scopul vieții; acesta era moștenit din rețeaua densă a familiei, tribului și cetății.
După cum notează David Brooks, indivizii își asumau roluri sociale – soldat, agricultor, dascăl, mamă – și trăiau după standardele de excelență impuse de aceste roluri. Fiecare dintre ele venea cu un cod moral intern, iar scopul vieții era să te ridici la înălțimea acestuia.
Brooks oferă și un exemplu modern: discursul fostului jucător de baseball Ryne Sandberg, care spunea că a jucat „corect” nu pentru o recompensă, ci pentru că așa era normal, cu respect față de joc, colegi și adversari. Acest mod de gândire morală, spune Brooks, oferea un cadru clar de evaluare a propriei vieți și a celor din jur.
De la moralitate comună la confuzie individuală
Trecem în Evul Mediu, unde religiile monoteiste au redefinit excelența umană în termeni de compasiune, umilință și ascultare față de legea divină. Însă totul s-a schimbat, scrie Brooks, odată cu iluminismul și reacția la războaiele religioase din secolul XVII.
Iluminiștii au propus privatizarea moralității: fiecare își definește singur valorile, iar societatea creează doar un cadru neutru – democrație, legi, libertăți – în care indivizii să-și urmeze propria cale. S-a trecut de la moralitatea comunitară la primatul individului autonom.
David Brooks recunoaște meritele acestui salt – inclusiv sistemul politic american – dar, urmând gândirea lui MacIntyre, arată că Iluminismul a eșuat în a crea un sistem moral coerent.
A lăsat în urmă indivizi izolați, incapabili să găsească un sens profund, lipsiți de răspunsuri la întrebări precum: „De ce exist?”, „Care este binele suprem?”, „Ce e bine și ce e rău?”
Când dispare Dumnezeu, vine golul
În secolele XIX și XX, gânditori ca Nietzsche au constatat că „Dumnezeu a murit” și că nu mai există un reper moral absolut. Era timpul, credea el, ca individul eroic să-și creeze singur sensul. Mai târziu, lideri autoritari ca Lenin, Mao sau Hitler au umplut acest gol propunând ideologii totalizante (care încearcă să explice și să controleze totul, ca un sistem închis) și răspunsuri absolute.
Brooks scrie că, într-o societate în care golul moral este tratat cu narcisism, fanatism sau autoritarism, „leacul” devine mai periculos decât boala. Oamenii nu mai caută virtutea, ci doar validarea. Tradițiile morale par constrângătoare, pentru că limitează libertatea absolută a sinelui.
Emotivismul – noua normă
În lipsa unei ordini morale stabile, deciziile sunt dictate de impulsuri de moment. MacIntyre numește asta emotivism: toate judecățile morale devin simple expresii de preferință. Iar capitalismul, bazat pe alegeri individuale, încurajează acest tip de raportare la viață.
Brooks subliniază o consecință esențială: fără criterii morale comune, nu mai putem soluționa conflictele. Dezbaterile publice devin nesfârșite, polarizate, emoționale. Nu mai câștigă cine are argumente, ci cine știe să manipuleze mai bine limbajul moral pentru a-și impune voința.
Așadar, rămân două forme de „rezolvare”: coerciția sau manipularea emoțională – două domenii în care, afirmă Brooks, Donald Trump excelează.
Trump – simptomul, nu cauza
Trump nu operează cu ideea de „bine” sau „rău”. El nu respectă standardele unui rol social, nici măcar pe cele ale președinției. Nu se subordonează vreunui cod moral. Vorbește limbajul epocii noastre: „vreau”, „am putere”, „iau”. Nu se lasă format de instituții – le folosește ca pe o scenă pentru a-și promova eul.
Brooks observă că acest comportament nu e ieșit din comun – e, de fapt, rezultatul firesc al unei societăți construite pe individualism radical. Trump e doar o versiune hiperbolică a tipului de om pe care cultura modernă îl produce și îl premiază.
Și, avertizează autorul, nici democrații nu ar fi imuni: „Dacă era de partea voastră, l-ați fi susținut. Chiar dacă nu o recunoașteți, vă mințiți singuri.”
Avem nevoie de o reconstrucție morală
MacIntyre nu propunea o revenire la dogmatismul religios, ci la comunități morale coerente. În analiza sa, notată de Brooks, lipsa unei culturi morale partajate face imposibilă educarea caracterului – a voinței, inimii, conștiinței. Ne formează doar mintea rațională, dar nu și sufletul.
Post-liberalii moderni încearcă să refacă aceste comunități în jurul unor „zei” mai puternici: credință, familie, națiune. Dar Brooks avertizează că mulți dintre ei rămân la nivelul teoriei, iar în practică alunecă spre autoritarism. Istoria a mai văzut asta – de la marxismul idealist la statele mafiote care i-au urmat.
Pluralismul matur – alternativa viabilă
Brooks propune o altă cale: pluralismul conștient și matur. Acesta acceptă existența unor valori incompatibile, dar nu le reduce pe toate la preferințe relative. Poate sărbători democrația liberală, dar și virtuțile clasice.
Un bun pluralist poate trăi precum Ryne Sandberg: cu respect față de un rol social, dispus uneori să sacrifice interesul personal pentru binele comun.
A ieși din trauma morală a Trumpismului înseamnă să recuperăm un limbaj moral coerent, care să ne permită să distingem între caracter și simulacru. Nu trebuie să respingem Iluminismul, ci să ne recalibrăm cultura astfel încât libertatea să nu anuleze responsabilitatea.
Avem nevoie de o educație morală pe măsura celei tehnice sau profesionale – una care să formeze nu doar gândirea, ci și inima.
Așa cum conchide David Brooks în The Atlantic, aceasta este moștenirea pe care Alasdair MacIntyre ne-o lasă: că omul nu poate trăi fără o busolă morală, iar societățile fără o cultură a virtuții sfârșesc prin a se autodistruge.