Miorcani poate fi înlocuit cu orice sat sau oraș mic de provincie, deși are rostul lui în acest text: la Miorcani își petrecea Dinu Pillat verile, parcurgând un drum abandonat de autorități, care stă și astăzi dovadă că un viciu practicat cu desăvârșire, cum spunea undeva Andrei Pleșu, poate trece drept virtute.
La București, efortul formidabil și discret al lui Gabriel Liiceanu și al celor pe care a reușit să-i coaguleze în jurul unei misiuni a cărei franchețe nu putea să nu convingă a restabilit o dreptate pe care o simțeam cu toții amputată: Monica Lovinescu, persoana care a prezervat, din exil, acea Românie nepervertită, despre care a vrut ca lumea să știe mereu și mereu adevărul, a fost celebrată de centenar.
Zile la rând, s-a scris și s-a vorbit despre Monica Lovinescu, despre Lovinești, Ierunci sau, așa cum le spune Vasile Popovici într-un text splendid, despre Monici. Zilele acestea au fost însă pregătite în detaliu și discret de Gabriel Liiceanu și Editura Humanitas, prin republicarea cărților celor doi mari păzitori ai acelei Românii exilate.
S-a putut.
Nu a fost nevoie de o Academie Română compromisă de omagierea unui delator, Bălăceanu Stolnici, și confiscată de registrul naționalismului minor al președintelui ei. Nu a fost nevoie de medalii, de politicieni, de un președinte în deplină inadecvare cu istoria, cu țara și cu funcția din care a extras pentru sine câteva privilegii și limita aici a fost.
A fost nevoie doar de exercițiul atât de cumpătat al admirației și de iubirea pe care Gabriel Liiceanu o are pentru Monica Lovinescu, un prieten dintre cei care rămân umăr la umăr și când te însoțesc prin absență, pentru ca sărbătoarea să se așeze și să ia chipul unor seri din casa din Paris a celor doi, pe care le știm atât de bine din paginile în oglindă ale jurnalelor Monicăi Lovinescu și apoi din cărțile lui Gabriel Liiceanu. Nimic în exces, așa cum e și admirația, potrivită celor pe care îi admiri.
Cine a locuit în ultimul timp în această Românie a fost un norocos sau e nevoie de mai mult pentru a recunoaște privilegiul și pentru a înțelege la ce e bună memoria socială a binelui? A putut lua parte cineva din Miorcani, Zimnicea, Huși sau Dorohoi la acest gest recuperator? A contat pentru toată România bucuria de la Ateneul unde Monica Lovinescu era celebrată? Dar e bine să ne punem astfel întrebarea? Ce urmează după ce constatăm, banal, că România e pixelată, că între elitele culturale și marginile țării punțile s-au tot rupt?
Construim biblioteci, donăm cărți, mergem să predăm în școlile de la margine, marginea nefiind nicicum geografică, facem tabere, școli de vară și ce ne mai stă în puteri. Ruptura va fi tot acolo, dar vom fi scos la lumină cazuri individuale.
Dacă însă vrem să ridicăm punți, atunci e nevoie de voință politică și de muncă instituțională, de politicieni onorabili și care să înțeleagă în ce fel recuperarea memoriei sociale a binelui pe care l-au făcut unii dintre noi folosește tuturor.