În vreme ce şefa Comisiei Europene anunța, în plenul reunit de la Strasbourg, măsurile de reconstrucție postpandemică, pe care cele mai multe state europene le pot implementa, pentru că au vaccinat suficient cât să ridice presiunea de pe sistemul medical și cel economic, la București, totul (aici intrând viețile oamenilor, siguranța medicilor și dreptul copiilor de a nu mai fi sacrificați) era înghețat până după Marele (chiar și după Micul) Congres.
„Peste 70% din adulții din UE sunt vaccinați complet. Am fost singurii care am partajat jumătate din producția noastră de vaccinuri cu restul lumii. (…)
Am ținut seama de știință. Am obținut rezultate tangibile pentru Europa. Am obținut rezultate tangibile pentru întreaga lume. Am făcut aceste lucruri cum trebuie, deoarece le-am făcut în modul nostru – european. Și a funcționat! (…)
Avem toate motivele din lume să fim încrezători, însă nu trebuie să ne lăsăm pe tânjeală.
Prioritatea noastră absolută, care este și cea mai urgentă, este accelerarea vaccinării la nivel mondial”, anunța, miercuri, Ursula von der Leyen, în discursul despre starea Uniunii.
Parlamentarii europeni, chiar și cei care sunt critici cu șefa Comisiei Europene, chiar și cei care aveau o cu totul altă agendă, care ține de politica internă, au fost de acord că, de vreme ce investiția în vaccin a dat roade – Uniunea are nu unul, ci patru vaccinuri care ajută la încetinirea considerabilă a pandemiei, prin diminuarea numărului de cazuri grave, care necesită spitalizare, asta însemnând costuri și resurse -, statele membre trebuie să revină la prioritățile non-pandemice.
Ursula von der Leyen a vorbit despre câteva: reconstrucția economică, integrarea tinerilor, protejarea drepturilor femeilor, protejarea societăților unde politicienii au instaurat regimuri de putere abuzivă.
România, în decalaj permanent: Totul pentru Congres, mai puțin pentru țară
România nu este printre statele europene care se pot preocupa de problemele sociale non-pandemice.
Țara noastră, a cărei rată de vaccinare este pe penultimul loc din Uniune, mult sub media comunitară, nu are acest răgaz de a se preocupa de microsocial și de a aborda problemele post-pandemie.
Un exemplu simplu: toată lumea așteaptă să se reînchidă școlile, chiar și ministrul Educației a avansat de câteva ori o dată aproximativă pentru Bucureşti, mijlocul lunii octombrie, o așteptare negativă care este unul dintre cele mai bune instrumente de măsurare a încrederii în autorități.
De altfel, statul este principalul responsabil de eșecul românesc al vaccinării, ceea ce înseamnă, de fapt:
- Sacrificarea educației, prin trecerea în online, în condițiile în care același stat nu a făcut nicio investiție și achiziție pentru dezvoltarea platformelor virtuale de educație. Mai mult, refuzul Guvernului de a implementa restricții și de a utiliza Certificatul verde face ca și cei vaccinați – liceenii, studenții – să își vadă formarea educațională sacrificată, pentru Congres;
- Sacrificarea sănătății, prin supraîncărcarea sistemului cu bolnavi de COVID-19 și accesul îngreunat la tratamente pentru bolnavii cronici și pentru pacienții oncologici, pentru care fiecare zi pierdută costă;
- Sacrificarea reformelor, printr-o amânare a lor în numele agendei mai urgente.
Parazitat de unicul scop al Congresului, Guvernul a împins lucrurile pe marginea prăpastiei și nici măcar în ultimul ceas nu se întoarce către țară.
De pildă, miercuri, când era anunțat un bilanț al cazurilor de COVID-19 îngrijorător, dacă ne uităm la indicatorii relevanți, internările și cazurile din ATI, premierul era, în continuare, în turneu electoral pentru șefia PNL, unde electorat înseamnă oamenii de partid, primarii pentru votul cărora a fost aruncată în aer coaliția de guvernare.
Specialiștii au avertizat că, odată ajunsă în punctul transmiterii comunitare accelerate, România nu mai are cale de întoarcere.
În pofida reușitei Uniunii Europene, România va face notă discordantă, cu o guvernare în decalaj cronic atât cu agenda europeană, cât și cu cea socială.
Iar Uniunea Europeană nu va aștepta Congresul mare al PNL și Congresul mic al USR PLUS, pentru a se ocupa de prioritățile celor mai multe dintre statele-membre: economia, reinserția socială post-pandemică, cercetarea în medicină, abordarea noului val de refugiați, controlarea regresului democratic.
Klaus Iohannis și retragerea statului
În vreme ce Ursula von der Leyen vorbea, în Parlamentul European, despre proiecte concrete care se adresează problemelor din microsocial, adică oamenilor, și a stat apoi câteva ore să asculte interpelările, criticile, întrebările eurodeputaților din statele membre, cărora le-a răspuns ulterior, președintele Klaus Iohannis participa, suveran, la un alt moment aniversar, de astă-dată la Spitalul Militar din București.
În aceeași paradigmă a puterii suverane, a rostit un mesaj în care a încurajat vaccinarea, fără să spună nimic pe fond, despre Guvernul a cărui strategie de combatere a pandemiei s-ar putea rezuma la „fiecare pe cont propriu, cine nu se vaccinează să suporte consecințele”.
Președintele nu a acordat niciun interviu detaliat, în care să răspundă întrebărilor și s-a mărginit la a repeta același mesaj, într-un impecabil limbaj de lemn.
Pe fond, cu toții suportăm consecințele retragerii statului, până la Congres, pentru că statul nu e un aprozar care doar comercializează vaccinul, ci un administrator al țării.
Când Ursula von der Leyen a anunțat succesul vaccinării, prin condiționările impuse, la București, Guvernul nu era capabil să ia nici măcar o decizie privind vaccinarea obligatorie a celor care lucrează în spitale și școli. Nimic nu mișcă în front, până când partidul nu e securizat. Doar ambulanțele se aud, în traficul îmbâcsit din București.
Dar ce frapează cel mai mult în comparația dintre cele două tipuri de discurs, cel european și cel politic românesc, este lipsa de empatie a celui din urmă. Politicienii de la putere - președinte, prim-ministru - nu se adresează oamenilor, nu vorbesc cu ei, pretind ca altcineva - jurnaliști, analiști, lideri comunitari - să explice pe înțelesul vulgului problemele și soluțiile. Departe de a fi o responsabilizare a poporului, acest tip de raportare duce la o decuplare a statului de societate.
Curiosul caz românesc
Bruxelles-ul înțelege foarte puțin din ceea ce fac politicienii români.
România nu are un regim de putere ideologizat, cum este cazul Poloniei, și nici iliberal, cum este cazul Ungariei. Formal, politicienii români se declară nu doar pro-europeni, dar vor să fie primii dintre europeni la ei în țară, atunci când sunt auziți de UE.
Când însă urechile sunt neaoș românești, tonalitățile naționaliste, mesajele de impostură ale politicenilor contrazic europenismul pe care îl poartă la piept, ca pe o etichetă de care au nevoie pentru validarea tot în țară, unde sunt resursele pe care le vor.
De pildă, Uniunea Europeană are instrumente pentru a sprijini societatea civilă maghiară, acolo unde drepturile sunt periclitate de regimul iliberal, dar habar nu are cum să abordeze o societate, cea românească, abandonată de propriile instituții de putere.
Cum ar putea UE să repare vidul de autoritate și neîncrederea în instituții, dintr-un stat membru? Cum ar putea UE să gestioneze vaccinarea românilor, întărirea capacității spitalelor și reformarea reală a educației, nu printr-un raport în care sunt fotografii cu Klaus Iohannis, altfel decât prin fondurile pe care le pune la dispoziția statului?
Cazul românesc nu e de competența Bruxelles-ului, iar dacă România va ajunge într-o dramă umanitară în valul 4 pandemic - pentru că România nu e în scenariul optimist al Israelului sau Germaniei, unde mortalitatea în ATI este mult mai mică, iar sistemul sanitar mult mai pregătit - majoritatea statelor europene își vor vedea de reconstrucția postpandemică.
Decalajul este întreținut politic și Congresul nu va rezolva întârzierea pe care o au politicienii de la putere față de Europa, chiar dacă asta e nevoia societății.