Puțini ar reuși să scrie despre asta fără să eșueze în lamentație ori în ton moralizator. Salman Rushdie nu intenționează însă să adauge încă o poveste lumii și aici e de găsit, de altfel, curajul pe care nu-l poate avea decât un scriitor mare, care nu se sfiește de mărunțișurile cotidiene.
Tentativa de asasinat căreia i-a fost victimă nu e un astfel de mărunțiș, dar ea poate fi înțeleasă, confruntată, trecută altora doar prin gesturile profund omenești. Un astfel de gest este acela de a vedea că suferința nu te lasă singur, nu te izolează.
Din contra, Rushdie vede că atunci când el suferea, și soția lui trecea prin propria-i suferință, la fel ca fiul lui, care trebuia să sufere, iată, o posibilă moarte a tatălui. Fiecare moare singur, al lui Hans Fallada (în limba română, la Editura Art) intră astfel într-un dialog intim cu feluritele feluri de a le permite celorlalți să sufere cu noi.
După trei decenii de la pronunțarea fatwei contra lui, de către ayatollahul Khomeini, Salman Rushdie este înjunghiat de câteva ori, pe scena Institutului Chautauqua, New York. Și-a pierdut complet vederea la un ochi, dar a supraviețuit. Nu a văzut cuțitul și l-a intrigat de la început sentimentul de aproape intimitate: trăise în proximitatea acestui cuțit o viață întreagă.
Știe că trebuie să scrie el despre asta, nu pentru a accesa vreo experiență terapeutică, de altfel, respinge această funcție artificială pe care ar lua-o literatura, de vindecare/terapie, nici pentru un succes de marketing, ci tocmai pentru ca adevărul să închidă poveștile care s-ar putea spune și la care ar putea fi redusă literatura lui, așa cum s-a întâmplat după cartea care i-a atras fatwa, Versetele satanice.
Pe măsură ce scrisul avansează, cartea trece dintr-o relatare a atentatului la spunerea unor adevăruri și aici este, cred, valoarea unică a acesteia.
Într-unul dintre textele reunite în Limbaje ale adevărului (editura Polirom), Rushdie vorbește chiar despre restaurarea adevărului ca legătură între oameni și lume. Știm că trăim în epoca de după post-adevăr, în chiar adevărul poate fi multiplu, ca și cum raportarea la lucruri ar fi scoasă din ecuație, dar asta nu înseamnă că putem sta deoparte. Mai ales scriitorii:
„Democrația nu e politicoasă. De multe ori, e o partidă de țipat în piața publică. /.../ Iar noi, scriitorii, trebuie să redobândim încrederea cititorilor în argumentația susținută de dovezi și să facem ceea ce ficțiunea s-a priceput întotdeauna să facă: să stabilim între noi și cititori o înțelegere în legătură cu ceea ce este real. /.../ Putem să-i punem pe oameni de acord, în aceste vremuri ale dezacordurilor radicale, asupra adevărurilor marii constante care e natura umană”.
La început, Rushdie vrea să-și cunoască asasinul. Apoi, înțelege că acesta nu a acționat în virtutea vreunui adevăr. Nici măcar nu citise Versetele satanice. Nici măcar nu credea personal, intim în crima lui. Era doar un băiat radicalizat de fundamentaliștii care utilizau Internetul ca mediu de propagare și de captivare a victimelor lor. Un băiat incapabil să-și fi imaginat victima.
Aici e cheia, pare a striga Rushdie: criminalii nu au imaginație și tocmai asta face cu putință crima. Înaintea lui Rushdie, scriitoarea croată Slavenka Drakulic a încercat să scrie și din punctul de vedere al criminalului (de război, în cazul ei). Toată lumea știe ce poate spune victima. Dar criminalul? Concluzia e frustă, ca la Rushdie: criminalii sunt incapabili de exercițiul tranzivității, cel care ne scapă și ne oprește de la a face un rău intenționat celuilalt.
Odată ce ne imaginăm în papucii celui căruia i se face un rău, devenim incapabili să facem noi înșine acel rău, pentru că-l simțim ca și cum ar fi pe pielea noastră.
Scriitoarea ucraineană Oksana Zabușko, unul dintre cei mai puternici intelectuali din Ucraina, remarca același lucru la un criminal de talie majoră, Vladimir Putin. Deși crud, tiranic, imoral, Vladimir Putin nu ar fi un bun personaj literar, la fel ca asasinul lui Rusdhie, din aceeași sărăcie spirituală.
“Ca scriitor, îl înțeleg pe Putin, dacă ar fi un personaj, i-aș putea înțelege motivațiile, dar Putin nu e interesant ca personaj. E doar un studiu de caz pentru psihologia criminalistică. S-au scris cărți despre Putin și se vor mai scrie multe cărți. Avem biografii pentru Mao, Hitler e probabil cel mai interesant dintre toți acești dictatori, pentru că nu era complet cinic, avea idei în care credea. Erau niște elemente umane la el”, îmi spunea Oksana Zabușko, în interviul acordat Spotmedia.
“La Putin nu e vorba despre nicio ideologie. Putin nu are vreo ideologie, își poate schimba discursul, e doar un dictator manipulator și un criminal în stare pură. Psihologia criminalistică e foarte primitivă, acești oameni ca Putin sunt cei care s-au oprit din dezvoltarea morală la pubertate. Din punct de vedere moral, criminalii sunt adolescenți, nu s-au dezvoltat moral suficient, încât să înțeleagă ce e bun și ce e rău, nu și-au dezvoltat integral conceptele de celălalt, de relație, empatie, dialog, sunt incapabili pentru acestea.
Este primitiv, dar criminalii ca Putin au dezvoltat mecanisme de compensare, pe care le folosesc pentru a fi satisfăcuți. Criminalii se simt satisfăcuți când reușesc să ucidă, au acest sentiment al recompensei, și devin foarte furioși, când victima le rezistă. Devin extrem de furioși. Când vezi tabloul acesta, înțelegi că criminalul este foarte primitiv.
Rusia a fost condusă astfel, de la Ohrana, la NKVD, KGB și FSB, prin structuri criminale. Această mentalitate criminală a fost proiectată asupra țării, de un infantilism iresponsabil, în care criminalul se plânge că victima rezistă: „E vina ta, de ce reziști? Mă simt mizerabil pentru că reziști!”.
Salman Rushdie încearcă să-și proiecteze asasinul în interlocutor, dar niciun dialog nu e posibil dacă unuia dintre participanți îi lipsește capacitatea de a și-l imagina pe celălalt. Adevărul nu poate fi apărat însă și asta e poate marele câștig al literaturii, fără imaginarea răului și a minciunii.