Toată discuția despre comasarea alegerilor este logică din punct de vedere politic, dar este purtată într-o cheie grețos ipocrită, cât timp argumentele invocate țin de costuri prea mari și de plictiseala alegătorului.
Da, 4,8 miliarde de lei, estimaţi de ministrul Finanțelor drept cost al scrutinelor din acest an, nu sunt bani puțini. Da, democrația nu este ieftină. Dar, oricât de scumpă ar fi, este mai ieftină decât dictatura, iar noi, cu istoria noastră recentă, ar trebui să știm asta mai bine decât mulți alții.
În plus, până să ajungem la economii din costul democrației, ar trebui să începem cu economiile din imensa risipă de bani publici pe care nimeni nu o deranjează în mod real. Inclusiv subvenția mamut pentru partidele politice și costul aparatului administraţiei.
Că electoratul nu mai simte rostul democrației, deci al acestor cheltuieli, este și vina lui, pentru felul în care votează de 3 decenii și, mai ales, pentru așteptările pe care le transmite clasei politice, adică pentru cererea care setează oferta.
Când semnalul real al societății va fi toleranță zero la corupție, adică ne va deranja și să dăm, nu doar cei care iau, când va exista interes real pentru educație și sănătate, nu doar pentru scandaluri, când aderența la regulă va fi autentică și se va vedea inclusiv pe stradă, clasa politică va fi nevoită să se adapteze.
Da, 4 rânduri de alegeri sunt obositoare, nu numai pentru clasa politică, ci și pentru electorat. Programele, din păcate, nu interesează pe nimeni.
Dar dacă nu le vom considera extrem de interesante, dacă nu vom avea o analiză critică atentă a fiecărei candidaturi și oferte, nici așteptări nu putem avea. N-ar trebui să ne plictisească viitorul nostru.
Iar politicul este avantajat de plictiseala electoratului. Ea demobilizează, adoarme spiritul critic, se luptă între ele nucleele dure, care nu au nevoie de cine știe ce argumente, ci doar de strigăte de luptă.
Despre comasarea alegerilor se discută strict în cheia intereselor electorale și va fi aleasă varianta cea mai profitabilă din acest punct de vedere.
Comasarea localelor cu turul întâi al prezidențialelor, fezabilă cu mica modificare legislativă inițiată deja de UDMR, este în favoarea partidelor cu aparate de partid și autorități locale masive.
AUR nu are așa ceva, independenții, de exemplu, Mircea Geoană, care ar putea strica socotelile, nu au așa ceva.
Alegerile locale sunt momentul de maximă mobilizare a acestor aparate. Toți primarii trag pentru propriul scaun, iar funcționarii din primărie trag pentru primar. După ce se văd cu sacii în căruță, primarii și aparatele lor se demobilizează, se relaxează, nu se mai omoară cu firea.
În mod normal, asta nu afectează cine știe ce prezidențialele, unde, tot în mod normal, candidează locomotivele. Acum, însă, partidele mari nu au așa ceva. Deci e nevoie de mobilizarea maximă a aparatelor de partid care să-i azvârle cumva în turul al doilea, ca pe sacii grei de cartofi în căruță.
PNL știe că Nicolae Ciucă este o marfă foarte greu vandabilă și alt prezidențiabil nu pot avea decât dacă se apucă de revoluție în partid, o mișcare pentru care nu există masă critică. PSD are problema Geoană, care, chiar dacă nu are procentele vehiculate, poate lua de la PSD destule cât să ridice probleme pentru accederea în turul al doilea.
Doar că fiecare ar vrea să ajungă în turul al doilea cu Simion, iar comasarea cu localele ar favoriza un tur al doilea între candidații PSD și PNL.
Problema este că temele celor două tipuri de scrutin sunt complet diferite și buletinele de vot multe, ceea ce ar pica pe argumentele pentru care CCR a respins prin Decizia 51/2012 încercarea de comasare a alegerilor locale și parlamentare din acel an.
Cu siguranță că o eventuală comasare ar ajunge la CCR, care este însă sub zodia revirimentelor jurisprudențiale, deci o abandonare a argumentelor din 2012 nu ar fi surprinzătoare.
Comasarea parlamentare – prezidențiale ar fi cu mult mai logică sub aspectul tematicii și ar ține chiar de arhitectura constituțională inițială, distrusă de modificarea care a majorat mandatul președintelui la 5 ani.
Dar această comasare are rost când ai locomotive prezidențiale care tractează și lista de partid. Invers nu funcţionează, pentru că alegerile parlamentare sunt printre cele cu prezență mică și interes foarte scăzut.
Această variantă ar funcționa mai degrabă dacă PSD și PNL ar decide să aibă candidat comun și ar crea astfel un efect de tăvălug. Dar decizia candidaturii comune, în principiu acceptabilă, se lovește de numele candidatului și este probabil ca așa să rămână.