„Vezi ce burți grase au ăștia care sunt acum; cei care vor și ei la putere au burțile goale”. Am citat inexact spusele unei bătrâne dintr-un sat din Moldova, care reflectă modul în care oamenii proiectează puterea politică și foloasele pe care ei le pot trage din instalarea unui regim sau altul de putere.
Imaginea apare într-un volum de antropologie scris de Radu Umbreș (Editura Humanitas), ca teză de doctorat în Marea Britanie, și care analizează neîncrederea ca mod de funcționare a unei societăți rurale dintr-un sat din nordul Moldovei, al cărui nume real nu îl știm, dar îi putem spune, la propunerea autorului, Săteni.
Neîncrederea este aici cultivată ca tehnică de supraviețuire și, astfel privită, rădăcinile sunt vechi acutizate în timpul comunismului, când nu doar că nu știai cine te toarnă la Securitate, dar vedeai că rețeaua de clienți ai regimului este cea în poziția socială cea mai bună.
Clientelismul a devenit astfel tipul de relație dintre cetățean și autoritatea politică.
Este ceea ce remarcă, de altfel, și politologul olandez Cas Mudde, care, în lucrarea lui de referință despre extrema dreaptă, amintește că în România nu putem vorbi despre o dreaptă radicală ideologică, ci mai degrabă despre clientelism.
Trimiterea pe care Mude o face este la Vadim Tudor, una dintre verigile de legătură, de altfel, între vechea nomenclatură și noua castă, rebotezată democratic.
Neîncrederea este întreținută politic și a devenit astfel baza de negociere între un individ care vrea puterea și cei ale cărora voturi le cere.
Radu Umbreș citează cazul ilar al unui candidat la primărie, care vrea să-și asigure voturi distribuind sătenilor încălțări: pentru a avea însă controlul, el dă oamenilor doar gheata stângă înainte de vot, urmând ca perechea dreaptă să intre în posesia votanților după ce alegerile se vor fi încheiat.
Este aici forma vizuală, frustă, a deturnării contractului dintre politician și electorat către un contract clientelar, în care politicianul ajuns la putere își consolidează o rețea clientelară, cu beneficii care merg de la încălțarea ambelor picioare până la contracte pentru drumuri.
Acestea sunt bazele votului din România.
Dincolo de marile orașe, unde dinamica permite debușee, felul în care este organizată puterea în țară, mai ales în rural, reduce spre zero capacitatea unor partide tinere și fără filiație cu partidele mamut să intre în joc, fără să aibă o locomotivă locală, un lider de-al locului care poate intra în acest joc al tranzacționării recompenselor sociale în schimbul votului.
Iarăși, așa cum remarcă Ștefan Liiceanu în interviul pe tema corupției sistemice, pe care l-a acordat spotmedia.ro, asta nu implică un compas moral mai defect la români decât în cazul altor popoare, ci felul în care autoritatea politică își proiectează prezența și astfel utilitatea pentru oameni.
Dacă intri în rețea, atunci poți obține avantajele de a fi clientul puterii politice; dacă nu, rămâi în afara cercului de beneficii, marginal, aproape cu statut de paria, în comunitățile mici.
Sigur că nu e vorba despre șantajarea directă a fiecărui om în parte, ci de manipularea așteptărilor sociale: dacă mă aștept ca majoritatea să valideze clientelismul, pentru a-și maximiza bunăstarea, atunci tendința e să mă conformez și eu.
Aceasta este forma cea mai perfidă de fraudare a votului, a priori deturnat de la sensul lui democratic și care explică votul masiv pentru partidele care au rețele locale, de la cele mamut la AUR, prezent în comunități închise, unele neolegionare sau folosind măcar infrastructura simbolică neolegionară. Nu e definiția însă juridică și atunci soluțiile nu pot veni de la justiție.
Acestei forme insiduoase i se adaugă organizarea defectuoasă și problematică a alegerilor, cel mai probabil din mediocritate, până la proba contrară a ticăloșiei.
Ce s-a întâmplat, așadar, în aceste alegeri?
În primul rând, comasarea celor două tipuri diferite de scrutin și regulile diferite au deturnat, din capul locului, sensul votului pentru Parlamentul European.
În al doilea rând, această comasare a fost nenaturală nu doar din perspectiva semnificației celor două tipuri de vot, ci și din perspectiva organizării rudimentare, ceea ce a dus la situațiile struțo-cămilești în care voturile au fost trecute de la unii la alții, în cele câteva cazuri documentate.
În al treilea rând, deciziile de a nu renumăra automat voturile acolo unde sunt sesizări și chiar indicii poate fi considerat un viciu de putere, dar mai ales întrețin o stare de suspiciune generalizată, care ne întoarce la strategia neîncrederii ca mod de raportare la puterea politică.
Cu atât mai păgubos este, cu cât aceste alegeri au înregistrat niște devieri de la paradigma clientelară remarcabile: votul dat independenților Nicu Ștefănuță (Parlamentul European) și Mihai Polițeanu (Primăria Ploiești), dar și aici se observă cum deja unii încearcă să se cațere și să ia profit politic, vrând eticheta de independent.