Nu trebuia să fii profesionist într-ale dreptului, ca să fi presimțit de mai multă vreme că Elena Udrea va încerca să evadeze, înainte de a se fi pronunțat sentința definitivă de condamnare. Condamnarea însăși era și ea ușor de anticipat, față de faptele sale, care nu mai constituiau un secret.
Pentru doamna Udrea, de profesie avocat, sentința era înzecit mai previzibilă, decât pentru oricare altul, de profesie altceva.
Domnia sa știa precis că nu are multe alternative: ori face șase ani de pușcărie, ceea ce nu este deloc plăcut, ori încearcă să fugă din țară, așa cum a mai făcut și cu alt prilej. Intuiția îmi spune că și acum, ca și altădată, a fost ajutată să fugă.
Faptul că a fost prinsă în Bulgaria chiar în ziua când plecase din România este o bilă albă pentru ambele poliții: cea bulgară și cea română.
Dar bila albă n-o anulează pe cea anterioară, una foarte neagră: cineva a ajutat-o pe doamna Udrea să plece chiar în ceasul al 12-lea prima dată, când a reușit, și poate altcineva a doua oară când a sfeclit-o.
Cazul Udrea nu este deloc unicat și chiar aș zice că, înaintea lui, au fost și altele, destule. Oho-ho câți au șters-o în același ceas al 12-lea, fără să bage de seamă autoritățile angajate și plătite anume ca așa ceva să nu se mai repete!
Punctez, din memorie, doar câteva nume notorii: Alina Bica, Dragoş Săvulescu, Daniel Dragomir, Marian Zlotea, iar mai de mult Ioan Nicolae, Puiu Popoviciu, plus faimosul caz Omar Hayssam, cel împlicat în răpirea unor ziariști români. L-aș aminti și pe afaceristului Nelu Iordache (11 ani și 9 luni), pregătit să plece tot în ziua condamnării, dar care a ratat avionul încurcându-se în niște formalități, curat ca Haplea!
Numitorul comun al tuturor acestor cazuri este fuga bine calculată, ceea ce sugerează o bună pregătire a periplului, imposibilă în situația când respectivul condamnat n-ar fi fost ajutat în țară de prieteni, colegi, rude și alte personae dezinteresate sau dimpotrivă foarte interesate.
În mod firesc, orice comentator este îndreptățit să se întrebe: cine le-a tot dat ajutor fugarilor, care a fost prețul și cum se face că niciodată nu s-a legat nimeni de acești intermediari, nu i-a judecat și nu i-a condamnat?
Poate o parte de vină o are Poliția, poate organele de urmărire, poate cele de executare a sentințelor, poate toți la un loc, nu știu. Dar dacă e vorba de toți, nu mă pot abține să arăt cu degetul chiar și spre Parlament. Nu Parlamentul este locul unde oameni de nădejde, plătiți regește, au datoria să inițieze și să dezbată numai legi doldora de înțelepciune?
Dar ce fel de înțelepciune este asta, când calci cu cizma peste orice principiu de etică și de morală, ocrotindu-i pe inculpați, urmăriți și chiar pe condamnați, sub pretextul drepturilor și al libertățior cetățenești?
S-a mai scris despre acest lucru: drepturile și libertățile sunt sacrosante, nu le poate contesta nimeni, ele sunt consfințite în tratatele internaționale din care România face parte.
Dar litera legii este una, iar spiritul ei este alta. Niciuna nu poate fi aplicată în dauna celeilalte. Dreptul la libera circulație, interpretat în spiritul legii, nu poate fi pretext de a se ascunde pentru cel urmărit de instanță.
Mi se pare o vină a parlamentarilor noștri de azi sau de ieri faptul că n-au detaliat prin lege o modalitate prin care cel urmărit să nu poată scăpa de urmărire, furișându-se. Nu sugestionez soluțiile, nici căile de urmat.
Dar observ că guvernanții și parlamentarii din diferite perioade au lăsat problema fugarilor în suspans, la latitudinea oricui vrea să interpreteze, în stilul lui propriu, prevederea constituțională.
În opinia mea, încercarea de fugă a doamnei Udrea – nereușită de rândul acesta, dar reușită cu altă ocazie – n-o învinovățește atât pe ea, cât autoritățile statului, inclusiv Parlamentul, care n-au gândit ceva care să facă prin lege imposibilă evadarea din țară. Să nu poate evada nici cel condamnat, să nu poată fugi nici cel urmărit.
Nu sunt înverșunat împotriva doamnei Elena Udrea, n-o subapreciez, nu-i doresc răul. Dimpotrivă, îi urez binele și chiar am cuvinte de laudă pentru unele calități. Când era ministru, era foarte activă și își propunea măsuri de seamă, în multe domenii de interes public: sport, turism, patrimoniul național, investiții, prestigiul României în lume.
Îmi permit să afirm că doamna Udrea trage ponoasele după ce a încercat să facă ceva, în timp ce alții, care n-au făcut nimic, sunt bine-merci.
Asta, ca mandat. Dar doamna Udrea, în afară de faptul că a fost ministru, este om. Ca om, are familie, copil. Mă întreb, ce se va alege din fetița ei de trei-patru anișori, dacă, timp de șase ani, nu va avea o mamă alături? Oare va fi suficient să aibă doar un tată, chiar și foarte iubitor?
Latinul spunea că, oricât de dură ar fi legea, trebuie respectată pentru că e lege. Corect. Dar nu cumva însăși legea este neîndestulătoare, dacă-l pedepsește exemplar pe vinovat, dar nimeni nu se gândește la familia rămasă știrbă, la copiii rămași fără un părinte, la bolnavii rămași neîngrijiți, la bătrânii ajunși singuri, părăsiți și uitați?
Este oare dreptate să surghiunești un vinovat, dar să-i lași fără sprijin pe nevinovații cărora el le era sprijinul?
Nu știu dacă Justiția trebuie să rezolve un asemenea uriaș pachet de probleme, devenite consecință a sentințelor drepte. Există, firește, organe de ocrotire socială, în sfera cărora problematica este tratată la modul general.
Sunt convins în ce privește dreptatea stabilită de magistrați în cazul doamnei Udrea, sunt convins că legile se aplică corect, nu mă îndoiesc că ea este vinovată și merită pedepsită. Dar merită pedepsită întreaga familie?
Nu cred că are vreo vină copila de 3-4 ani, care plătește greșelile mamei sale tocmai când toți copiii au o mămică alături, dar ea observă că nu are alături decât un tătic.
Aș pune problema și altfel. Poate în fetița doamnei Udrea se ascund germenii unei viitoare mari gimnaste, poate a unei cântărețe de excepție, poate geniul unui mare muzician sau hărnicia unui cercetător, priceperea unui inovator, poate multe altele.
Gândesc, este o părere pesonală, firește, că dacă doamnei Udrea i s-ar fi oferit posibilitatea de a executa cumva pedeapsa alături de copil și familie, poate n-ar fi încercat fuga, cu riscul de a fi prinsă de Interpol sau identificată de harnicii bulgari, gata să-i prindă pe cei care românilor le scapă printre degete.
Și îmi permit să mai gândesc și la situația bizară când la noi tocmai s-a înființat un Minister al Familiei, în frunte cu o doamnă care ar fi cea mai potrivită să demareze respectiva inițiativă legislativă, în condițiile când astăzi cadrul legislativ lipsește.
À bon entendeur, salut! – adică, un fel de: cine are urechi de auzit să audă!