Sondajele arătau anul trecut o cotă de 9% în ce privește încrederea cetățenilor în vechiul Legislativ. Era o palmă usturătoare pe obrazul Ciolacilor, al Tăricenilor sau Cazanciucilor, majoritarii de atunci, care gestionau votarea legilor doar în interesul clientelei lor și în baza principiului „pentru că putem”.
Mi-aș pune acum o întrebare elementară: ce cotă ar acorda-o astăzi românii noului Parlament, ales de ei, după opțiunilor lor vădit anti-pesediste și constituit într-o nouă majoritate, rezultată din votul lor?
Nu s-au făcut noi sondaje pe această temă, dar așteptările românilor, atunci când așezau buletinul în urnă, sunt evidente.
Se așteptau ca aleșii lor să demareze în forță ceea ce promiseseră ei în campanie: îndreptarea Legilor Justiției, un nou cadru legislativ pentru Educație și Sănătate, un buget bine chibzuit.
Da’ de unde! Aleșii și-au demarat mandatul plecând cu toții în vacanță! Bingo!
Cât de obligatoriu este să intri în vacanță
Nu contestă nimeni că o vacanță parlamentară de iarnă și una de vară sunt prevăzute de toate constituțiile lumii civilizate. Este normal să ne aliniem și noi la toți ceilalți. Din acest punct de vedere, jos pălăria!
Dar prevederile tuturor constituțiilor sunt concepute pentru o situație normală. Noi, România de astăzi, suntem într-o situație atipică. Nu reușim să ieșim din pandemie, tragem ponoasele unei cârmuiri care a schimonosit Legile Justiției, avem de recuperat grele rămâneri în urmă, care ne clasează în coada Europei la toate capitolele.
Ca mâine, se prevede o grea criză economică, iar Parlamentul ia astăzi vacanță!
Pe de o parte, vacanța este prevăzută de lege, iar de altă parte tocmai sindromul de farniente care stigmatizează imaginea parlamentarilor aflați în vacanță, este una dintre cauzele deprecierii acestora în ochii alegătorilor și ale scăderii încrederii care ajunsese anul trecut la 9%, iar anul acesta nu face nimeni eforturi să fie altfel.
Cum se poate așa ceva? Alegătorii n-au încredere în Parlamentul pe care ei singuri și l-au ales, cu mâna lor și exact așa cum au dorit ei? Pare un nonsens, un absurd, o aberație.
Dar Constituția nu e deloc aberație. Ea spune la art 66 pt 2 și 3: „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora”.
Așadar, dacă noile birouri permanente ale Camerelor ar fi socotit ca stringentă crearea unui nou cadru legislativ pentru Educație și Sănătate sau dacă ar fi fost preocupate de Legile Justiției, schimonosite de fosta majoriate, nimic nu le împiedica să fi cerut deja întrunirea unei sesiuni extraordinare, dedicată exact acestui scop. Vacanța nu este obligatorie!
Se ferește președintele Iohannis să ceară convocarea Parlamentului în sesiune extraordinră?
Vorbeam mai sus de birourile permanente ale Camerelor, dar nu ele sunt primele stipulate în Constituție cu drept de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare. Mai întâi este președintele României.
Iar președintele așteaptă de cinci ani să se instaleze un Parlament nedominat de o majoritate toxică, cu destulă voință și putință pentru a adapta legislația noastră la cea europeană, pentru a îndrepta tot ce a stricat PSD+ALDE și pentru a statua în țară principiul lucrului bine făcut, atât de drag domniei sale.
Mi se pare de neînțeles de ce președintele, care așteaptă de atâta timp să vadă un nou Parlament, n-a uzat de o prerogativă specificată chiar în Constituție, pentru ca acest Parlament să treacă imediat la treabă și nu să intre imediat în vacanță.
Ar fi crescut simțitor încrederea de care se bucură parlamentarii în ochii românilor, dar s-ar fi consolidat și încrederea în însuși președintele țării, de la care românii așteaptă să dea semnalul marilor prefaceri, promise în campanie.
Ar fi suficient ca astăzi să dea un semnal, pentru ca mâine domnul Ludovic Orban și doamna Anca Dragu să convoace sesiunea extraordinară a Camerelor, iar poimâine acestea să-și înscrie pe ordinea de zi prioritățile țării.
Ce bine i-ar sta Parlamentului să repună pe rolul dezbaterilor legile blocate în trecut de majoritatea toxică, spre exemplu, legea „fără penali în funcții publice”, propusă de USR, care a figurat pe ordinea de zi, dar a fost împotmolită și blocată de acea majoritate!
Iohannis, despre Costel Alexe: Penalii nu au ce căuta în funcții publice
Refuz să cred că președintelui Klaus Iohannis i-a scăpat problema din greșeală. Nu este dânsul omul căruia să-i scape problemele. Dar nici nu-mi închipui că preferă să-i menajeze pe noii parlamentari, dornici de o frumoasă escapadă, la început de mandat.
Mai curând, îmi imaginez că președintele are în minte un calcul cât se poate de practic. Domnul Cîțu este un excelent economist, un profesionist de vârf al finanțelor, dar nu pare uns cu toate alifiile, condiție inevitabă pentru un prim ministru.
Nu se știe cum va face față atacurilor pe care opoziția pesedistă a și anunțat că le va declanșa de la tribuna Parlamentului.
Guvernul este vulnerabil. Îl așteaptă o campanie de sâcâire, de chemare toată ziua la raport, de bombardare cu moțiuni simple și de cenzură, toate cu scopul pervers de a bloca activitatea ministerelor, de a le slăbi, iar în final de a le critica slăbiciunile.
În acest context, îi prinde bine Guvernului o lună de liniște în care să-și vadă de treabă, să se rodeze miniștrii, să se obișnuiască premierul și să fie deja cu motoarele turate, în februarie, când fără îndoială vor începe atacurile Opoziției.
Atunci vom vedea dacă președintele a făcut bine sau rău, acordându-i domuluiu Cîțu prețiosul bonus de a fi lucrat o lună încheiată, fără să fie perturbat de nimeni.
Dar ce ne facem cu credibilitatea Parlamentului?
Mă îndoiesc că, din decembrie și până în ianuarie, credibilitatea Parlamentului ar fi avut vreun motiv să crească.
Dar nici n-au făcut cei aleși eforturi în acest sens. În afara de legitimarea noului guvern după metoda „pe repede înainte”, statuată de Dragnea, nimic altceva notoriu n-au remarcat telespectatorii.
Activitatea Parlamentului, de atunci și până la vacanță, s-a caracterizat de o luptă acerbă pentru posturi. Domnul Barna se socoate destul de câștigător în alegeri, pentru ca să merite un post de mare șef. Domnul Orban a câștigat și el, deci se cuvine să fie și el mare șef. Oriunde o fi, dar mare șef să fie.
Pentru telespectator, spectacolul este penibil. Fără îndoială, se întreabă fiecare în gând: pentru asta i-am votat noi pe ei, ca să se certe pe posturi? Și uite cum credibilitatea scade în loc să crească, pe primul loc menținându-se mereu pompierii.
De ce pompierii? Pentru că atunci când este foc, ei nu se ceartă niciodată, întrebâdu-se cine să fie șef peste tulumbă. Sar cu toții să stingă focul.
România este ca o țară care arde. I-a dat foc piromanul Dragnea și, de atunci, este mereu în flăcări. Au venit mulți s-o stingă, dar prioritare sunt posturile lor.
La fața locului, au fost identificate deja câteva corpuri delicte: fitilul Iordache, chibritul Nicolicea și explozibilul Tudorel. Degeaba. Cei veniți să stingă focul, în loc să apuce tulumba și să îndrepte jetul spre pălălaie, se ceartă pe posturi.
Cum să nu rămână pompierii pe primul loc la încrederea românilor, iar Parlamentul să nu înțepenească de trei decenii în același neschimbat 9%?
Astăzi, ne aflăm în faza ciudată, când au ajuns să se înțeleagă cu toții pe posturi și chiar să bată palma, dar, de bucurie, au uitat tulumba pe iarbă, au lăsat casa în flăcări și au țășnit rapid în vacanță. Tulai!
Între timp, focul încearcă să-l stingă uraganul AUR, amenințând cu Avram Iancu și cu Mihai Viteazul, dar cu rezultate imprevizibile – căci ați văzut ce s-a întâmplat în America.