Viața e grea, inflația ne doboară, banii sunt puțini, facturile au ajuns imposibile, iar Crăciunul e ca și venit. Cine n-are bani ori se împrumută, ca să respecte tradiția, ori nu respectă nimic și înghite în sec. Auzi, tocmai de Crăciun!
Împrumuturile bancare sunt tot mai scumpe, și, în opinia mea, se creează o falie cât casa între bănci și clienții lor, care abia acuma deschid ochii cât cepele și se dumiresc pe ce rate au contat când au semnat contractul și cât plătesc ei astăzi.
Inflația, rata crescută a dobânzii și noile facturi la energie înghit aproape întregul venit al familiei. Puținul rămas este prea modest pentru o masă festivă și mai nimic pentru sacul lui moș Crăciun.
Au mai fost vremuri grele, dar au fost și vremuri de baladă, când nu lipsea de pe masa românului nimic din ceea ce statuase tradiția și când sacul moșului era doldora plin. Știu precis, eram copil și mă bucuram de tot ce era în sac.
Percepția mea de atunci era că toată lumea este fericită, că fericirea plutește deasupra orașului meu, deasupra țării și a continentului. Nu știu cât era de realistă percepția, dar aveam motive să cred în ea. Eram, ca să zic așa, îndestulat.
Mă încuraja și cartea de geografie – eram elev – în care citeam că România este „grânarul Europei”, că la Galați și Constanța se află cele mai moderne silozuri din lume, pentru depozitarea grânelor, că România este a patra mare producătoare de petrol din lume și că, în fruntea societății Liga Națiunior (predecesoarea ONU), era un român: Nicolae Titulescu.
O ciudată mândrie mă cuprindea când auzeam cât de importantă este țara mea în Europa și în lume și rămâneam foarte mirat când auzeam că unii dintre români sunt totuși săraci. Mi se părea un paradox: cum poți să fii sărac, într-o țară bogată?
Mă consolam, totuși, la gândul că avea cineva grijă și de cei nevoiași. Auzisem că, de exemplu, pentru cei lipsiți, unele bănci instituiau de sărbători „împrumutul săracului”, un credit minor acordat chiar și fără dobândă, oricărui solicitant, dacă acesta prezenta un certificat de pauperitate eliberat de primărie.
Nevoiași erau destui și poate s-ar fi făcut coadă la primărie pentru asemenea certificate, dacă cei săraci ar fi știut că pot cere așa ceva, dacă ar ști unde să se ducă să ceară și, mai ales, cum să scrie cererea, fără de care nicio primărie de nicăieri nu-ți elibera nimic.
Pentru săracii de astăzi, există programe care, ce e drept, nu-i îmbogățesc, dar stabilesc exact gradul de lor sărăcie, în funcție de pragul pe care-l ating sau îl depășesc. Citind asemenea informații, am aflat că țara cu cei numeroși și mai săraci dintre săracii Europei se numește astăzi România.
Dar să revenim la certificatul de pauperitate, despre care am vorbit mai sus și care era piatra unghiulară pentru săracul dornic să obțină un credit modest și avantajos.
Certificatul se elibera cu două condiții sine qua non: solicitantul să nu aibă niciun venit permanent și solicitantul să nu dețină nicio altă proprietate, cu excepția locuinței și cu condiția ca aceasta să nu depășească valoarea de 100.000 de lei.
Ce însemna atunci 100.000 de lei? Era mult? Era puțin? Din fericire, modesta memorie, câtă mi-a mai rămas, îmi permite să rememorez câteva exemple, care mi se par nu numai edificatoare, ci și interesante.
100.000 era prețul unei case foarte modeste, cu curent electric, dar cu cișmea în curte și toaleta la fel. Un apartament cu trei camere se ridica la 300.000 de lei și chiar mai mult, salariul unui funcționar modest de la primărie se înscria între 5.000 și 7.000 de lei lunar, salariul prefectului era peste 20.000, o servantă stilată primea vreo 3.000 de lei, iar o simplă servitoare – acesta era termenul folosit atunci – 1.500 de lei (plus masă/casă).
Un brad (de vreo 3 metri) costa 10 lei, o ciocolată (100g) amăruie costa 7 lei, una dulce 8 lei, covrigii erau 1 leu perechea, merele 1-2 lei/kg, portocalele 10-15 lei/kg, mandarinele 5 lei/kg, un ziar era 3 lei, o revistă săptămânală 5 lei, un manual de școală era maximum 60 lei, o gogoașă (la bufetul școlii) era 50 bani, iar un borcan mare cu iaurt costa 1 leu. Tot 1 leu era cel mai subțirel caiet. Unul cu 100 file costa 4 lei. Cam atâta îmi amintesc.
Totul se plătea cash, cardul de bancă nu se inventase încă și însăși banca de atunci nu semăna nici pe departe cu cea din zilele noaste. Pe atunci, băncile erau în goană după clienți, nu invers, ca astăzi. De aceea, ca să-ți deschizi un cont la bancă, era destul să completezi o cerere. Nimeni nu-ți cerea să depui niciun leu inițial.
Iar grija băncii nu era, ca azi, să aibă clientul un disponibil suficient de mare, ca să-și poată ea încasa comisioanele. Pare de necrezut pentru cei de astăzi, dar comisioane nici nu prea existau. Existau dobânzile, pe care le plăteai dacă ai încasat credite, sau le încasai, dacă ai creditat banca, din banii tăi. În rest, era treaba băncii cum să-și organizeze costurile, ca sa facă față.
Nu-mi aduc aminte să fi existat comision pentru deschidere cont, pentru depunere numerar, pentru extragere, pentru administrare, eliberare extras, plăți interbancare și multe, foarte multe altele. Toate acestea erau obligații ale băncii, pe care și le finanța singură, în baza dobânzilor încasate de la clienți.
Împrumuturile erau scumpe când ți le acorda banca, dar și depunerile tentau prin dobânda lor. Nu exista ceva în genul 0,1% cât îți bonifică uneori banca de astăzi la contul curent. Atunci orice cont, chiar cel curent, aducea o dobândă frumușică, ceva în jur de 5% anual sau mai mult. Unele bănci, socotite ca fiind „periculoase”, ofereau chiar și 8% sau 10%, ispitindu-te la ideea că îți poți dubla capitalul în mai puțin de zece ani. Oferta era tentantă, mulți se avântau spre asemenea bănci și nu puțini rămâneau, în scurtă vreme, cu buzele umflate.
Tocmai de aceea, cum spuneam, deponenții cât de cât serioși le catalogaseră ca fiind „periculoase”. Iar pericolul se profila cu atât mai mare, cu cât tot ce opera banca în contul deponentului era numai și numai pe riscul lui.
Nici statul și nici altcineva nu garanta depunerile bancare în niciun fel. Dacă te-ai ars, te privește, întrucât nimeni nu te-a obligat să duci banii la bancă. Exista chiar mentalitatea, susținută de multă lume, că niciun depozit de capital nu este mai sigur decât salteaua. Ce-i la saltea e sfânt!
Nu era ușor pentru o instituție bancară să se facă atractivă și interesantă, iar sărbătorile erau prilejul minunat pentru orice bancă să-și facă prezența mai vizibilă cu oferte noi. Și, nu de puține ori, ofertele erau escrocherii grosolane.
Îmi aduc aminte, pe la sfârșitul anilor ’30, în orașul de provincie unde locuiam atunci, banca municipală anunțase o tragere la sorți cu câștiguri, pentru cine depunea în cont cel puțin un leu. Pentru cine depunea mai mult, șansele vor creșteau, întrucât fiecare leu însemna un nou loz, potențial câștigător.
Depunerile demarau de sfântu’ Nicolae, tragerea era anunțată de Crăciun, iar câștigurile ajungeau „până la 300.000 lei”. Fascinant! Fiecare leu depus însemna încă o șansă de câștig.
După Crăciun, banca a anunțat, deodată, prelungirea înscrierilor până la Paște, întrucât nu toți amatorii au apucat să-și cumpere biletul în aglomerația de sărbători. Dar, ciudat, și după Paște, s-a anunțat o nouă prelungire. Deponenții au intrat deodată în panică. Scandalul a fost cât casa, s-a zvonit că administratorul băncii ar fi plecat în Germania, deponenții au făcut plângere, dar cui îi mai ardea de plângerea lor, când inflația apărea amenințătoare, iar în aer plutea primejdia războiului?
Atunci, după scandalul bancar, după scumpiri și când războiul părea iminent, am simțit pentru prima oară că România nu mai este ce a fost.
Până atunci, țara noastră fusese grânarul Europei, era a patra țară producătoare de petrol din lume, era țara cu cea mai ieftină benzină din Europa, țara al cărui mare diplomat Nicolae Titulescu fusese ales în două mandate consecutive președinte al Ligii Națiunilor – instituție ce a precedat ONU de astăzi.
Îmi repet uneori cât de mândru erau eu atunci, când citeam în cartea de geografie că țara mea este o mândrie a Europei și cum mă simt astăzi, când citesc la știri că Europa nu ne primește în spațiul Schengen – ceva ce atunci nici măcar nu exista.
Și nu că n-am merita. Numai așa, de-al naibii și pentru că nu prezentăm importanță!