Oficial, la Kiev nu poate exista decât un singur plan, susținut de „teoria victoriei totale”. Aceasta înseamnă eliberarea integrală a teritoriilor ocupate, din 2014 încoace, de armata rusă invadatoare. Indiferent cât ar dura războiul de eliberare, victoria totală este singurul obiectiv asumat public de președintele Zelenski și echipa sa.
Este absolut de înțeles că, în plină contraofensivă ucraineană, nici nu se pune problema de a discuta un alt scenariu. Firește, cu toții ne dorim ca Planul A să reușească iar pacea și securitatea în Europa să se reinstaleze pe baza concluziei morale a înfrângerii agresorului.
Nu ne-am dori ca lumea în care trăim să marcheze trecerea de la forța dreptului la dreptul forței, așa cum dorește Vladimir Putin. Din acest motiv, Occidentul susține ordinea bazată pe reguli, pe dreptul internațional. Frontierele statelor nu se pot modifica prin mijloace de forță, este un principiu elementar. Dar un război atât de dur, de profund și de complex nu are nevoie numai de militanți, de entuziasm, de idealism și de sloganuri, ci și de analize reci, lucide, obiective, și mai ales de strategii alternative și planuri bazate pe mai multe scenarii posibile – militare, politice, diplomatice. Este valabil de ambele părți ale liniei frontului.
Personal, sunt convins că aceste scenarii există atât în Occident, cât și la Kiev, așa cum cred că, indiferent cât de scelerați ar fi, inclusiv rușii din cercul de putere al Kremlinului iau și ei în considerare inclusiv alte scenarii, planuri și obiective alternative, dincolo de mult trâmbițata formulă propagandistică privind „denazificarea, demilitarizarea și neutralizarea/dezoccidentalizarea Ucrainei”. Nici Zelenski, nici Putin nu pot spune acum altceva. Nici pentru Kiev, nici pentru Moscova, vremea Planurilor B și a compromisurilor față de obiectivele anunțate în 2022 încă nu a sosit. Dar s-ar putea să vină acel moment, în 2024 sau mai târziu.
Să nu uităm că, dacă nu vor fi amânate pe fondul agravării războiului, atât în Ucraina cât și în Rusia vor fi alegeri prezidențiale în martie 2024, și, chiar dacă cei doi președinți nu par a avea probleme de realegere în funcție (din motive diferite, desigur), niciunul nu se poate prezenta, totuși, în fața societății cu un discurs al compromisului și al Planului B. Ulterior alegerilor, spre sfârșitul primăverii sau în vara viitoare, ar putea însă începe discuțiile de nuanțare a obiectivelor maximale și de schițare a celor minimale.
Atâta timp cât părțile combatante cred însă în șansa lor de a obține victoria prin forță militară, este evident că vremea negocierilor, a concesiilor și compromisurilor în acest război încă nu a venit. Pe de altă parte, a miza pe un singur plan, o singură variantă și o singură strategie (victoria totală) este cel puțin riscant în lumea complicată și imprevizibilă de astăzi.
Deși data în sine nu este foarte clară și oricum contează mai puțin, pare să se impună în spațiul public ziua de 4 iunie drept reperul pentru declanșarea contraofensivei ucrainene. Suntem, așadar, abia la început, în stadiile incipiente ale unei bătălii cruciale care ar putea dura, teoretic, câteva luni sau poate chiar un an, cu pauze operaționale periodice, mai scurte sau mai lungi.
Majoritatea brigăzilor de asalt ale armatei ucrainene, cu armamentul cel mai puternic, încă nu au intrat în luptă, primele două săptămâni părând mai degrabă o căutare a punctului cel mai vulnerabil al liniilor de apărare ale rușilor, unde să se încerce în viitor străpungerea frontului și secționarea coridorului est-sud, ocupat de ruși, care aprovizionează Crimeea și o leagă pe cale terestră de Rusia.
Dreptatea este de partea Ucrainei, fără cea mai mică îndoială. Un stat și un popor aflate în deplină suveranitate recunoscută pe plan internațional doresc, prin largă voință democratică (nu prin decizia personală a unui autocrat), să se desprindă de dominația istorică a Rusiei și să se alăture comunității occidentale a democrațiilor liberale, în principal NATO și UE, eliberându-și totodată teritoriile care aparțin oficial statului lor. Este dreptul fundamental al ucrainenilor să își dorească aceste lucruri, ca stat și ca națiune europeană suverană.
De la dorință la putință, atât în timp de pace cât mai ales într-un război, este însă cale lungă. Contraofensiva Ucrainei a fost mult timp așteptată, practic de-a lungul întregii primăveri vorbindu-se intens despre iminenta ei declanșare. Desigur, nu cunoaștem detaliile militare secrete, nu știm dacă a fost întârziată sau nu de scurgerile de informații de la Pentagon, din aprilie (în cazul în care acelea au fost într-adevăr „scurgeri” și nu altceva), de livrările lente de arme și muniție din Occident sau de alte ezitări ale liderilor politici și militari ucraineni, ori dacă a început exact atunci când trebuia să înceapă și punct. Putem însă observa și evalua, din surse publice, rezultatele ei, pe măsură ce campania se derulează.
Nicio fereastră de oportunitate nu este infinită. Ucrainenii știu asta dar la fel de bine o știu, din păcate, și rușii, care vor trage de timp atât cât vor putea. Anul 2023 reprezintă șansa militară și politică a susținerii maxime a Ucrainei de către Occident, cu bani și armament, într-un context în care opinia publică din democrațiile apusene vibrează (încă) pentru cauza Ucrainei invadate. Dar cât de mare este această fereastră și când se va închide?
O primă observație în calendarul acestui război este că timpul nu lucrează în favoarea Ucrainei, ci a Rusiei. Prelungirea conflictului (nu mai vorbim de înghețarea lui) și mai ales nemodificarea vreme îndelungată a parametrilor războiului și aliniamentelor teritoriale pe care se desfășoară contraofensiva ucraineană ar putea slăbi treptat emoția publicului occidental și mai ales încrederea în teoria victoriei totale, inducând treptat ideea că asistăm la o nouă realitate teritorială și la o nouă stare de fapt. Rușii au mizat dintotdeauna pe politica faptului împlinit și pe acceptarea ulterioară de către Occident a noii realități. Sunt mulți în Europa de Vest care doresc revenirea la „business as usual” în relația economică și comercială cu Rusia.
În toate societățile democratice occidentale, există, trebuie să admitem, chiar dacă în minoritate, și un curent mai puțin sensibil la cauza Ucrainei. Acesta nu este neapărat un curent pro-rus, ci o facțiune care promovează viziunea „pacifistă”, bazată pe negocierea cât mai rapidă cu Rusia a unui compromis și soluționarea diplomatică a conflictului. Sunt incluși aici oameni de tot felul, manipulați sau nu pe rețelele sociale de dezinformarea și propaganda rusă, pe care îi sperie mai degrabă „spectrul unui război nuclerar” sau îi interesează mai mult costurile războiului și sancțiunilor, factura la energie, inflația, prețul hidrocarburilor, grânelor și perspectiva recesiunii etc., decât agresiunea asupra Ucrainei și pericolul ca expansionismul imperial rusesc, nestăvilit militar în mod corespunzător de către Occident, să se extindă în Europa.
Această opțiune non-angajantă ajunge în prezent la 35-40 de procente, uneori mai mult, de la țară la țară. Desigur, o asemenea pace, dacă ar fi impusă acum, în faza contraofensivei Kievului, cu aproximativ 18-20 la sută din Ucraina ocupată, ar fi o pace nedreaptă, fiindcă ar recompensa agresorul și ar penaliza victima. O pace justă, așa cum se dorește, înseamnă exact opusul, ca agresorul să fie sancționat iar victima să fie recompensată. Iar asta depinde de succesul, cel puțin parțial, al contraofensivei ucrainene.
S-a încercat prin mijloace diplomatice înainte de război dar Putin nu a dorit să dea înapoi și a invadat, totuși, Ucraina. Era limpede că povara iluziilor, naivității și comodității occidentale din ultimii 15 ani față de regimul Putin trebuia plătită acum, chiar dacă tardiv, prin sprijin de toate felurile pentru Ucraina, inclusiv militar. Însă, chiar aceptându-și greșeala, nu avem motive să credem că susținerea publică majoritară pentru înarmarea Ucrainei va continua în Vest la nesfârșit.
Anul electoral 2024 va aduce cele mai mari obstacole pentru sprijinul financiar și militar al Vestului. În ianuarie, va începe faza preliminară, în partide, a alegerilor prezidențiale din SUA iar varianta ca Donald Trump să recâștige nominalizarea la republicani sau chiar alegerile propriu-zise din 5 noiembrie nu poate fi exclusă, dimpotrivă, pare destul de plauzibilă. Joe Biden este un candidat trecut de 80 de ani, pe care perspectiva unei campanii epuizante de-a lungul întregului an 2024 nu-l avantajează. Ne putem gândi la orice. Cifrele de suport popular nu arată foarte bine pentru Biden.
Societatea americană este deja și va fi mult mai concentrată anul viitor pe problemele economice și sociale interne decât pe tematica ruso-ucraineană (sau europeană, în general) iar președintele Biden va trebui să țină cont anul viitor de starea de spirit și interesele alegătorilor americani, dacă mai speră într-adevăr la un nou mandat.
Chiar și așa, scenariul unui președinte republican la Casa Albă (poate chiar Trump), dispus la concesii făcute lui Putin și la tranzacționări, începând din 20 ianuarie 2025, sugerează că ucrainenii trebuie să fie deja de anul viitor capabili să negocieze cu Moscova de pe alte poziții și să aibă cât mai multe teritorii eliberate.
Uniunea Europeană va trece, la rândul ei, prin alegerile pentru Parlamentul European, programate pe 6-9 iunie. În destul de multe state membre, partidele naționaliste, populiste, suveraniste sau chiar extremiste (acestea din urmă fiind explicit anti-ucrainene și rusofile) au scoruri de intenție electorală destul de bune. Pentru a nu le umfla artificial și mai mult, guvernele europene vor fi din ce în ce mai prudente, în prima parte a anului 2024, cu sprijinul militar pentru Ucraina și cu adoptarea unor sancțiuni economice costisitoare, care ar putea fi asociate de opoziția anti-sistem cu o eventuală recesiune, cu scumpirile și cu scăderea nivelului de viață.
Marea Britanie va avea foarte probabil alegeri generale tot anul viitor, în vară sau în toamnă (obligatoriu înainte de ianuarie 2025), deci și guvernul de la Londra va adopta o postură electorală, cu o anumită doză de populism și accent pe politicile interne. Pe fondul unei binecunoscute perioade economice dificile post-Brexit, cu multe nemulțumiri din partea populației, apropierea campaniei electorale de anul viitor va însemna pentru guvernul britanic temperarea ajutorului pentru Ucraina, în special a costurilor economice ale acestor măsuri.
Dacă SUA, UE în ansamblu și Marea Britanie, principalii actori ai ordinii politice occidentale și sponsori financiari și militari ai Ucrainei, vor trebui să își reducă începând din ianuarie 2024 amploarea sprijinului, Kievul va fi nevoit să pregătească, și mai clar decât în prezent, începând de anul viitor, Planul B. Ucraina este curajoasă, demnă și eroică dar nu poate continua lupta fără livrarea continuă de arme și muniție din Occident. Dacă livrările de armament se opresc, Ucraina trebuie să aibă pregătit Planul B, o strategie de negociere, un plan al compromisului din care să obțină maximul posibil.
Este greu de spus acum ce strategie de negociere ar adopta Kievul, dacă nu reușește în 2023 eliberarea teritoriilor ocupate. Dar cu siguranță noul aliniament al frontului, cel de peste 6-7 luni, va influența mult poziția, încrederea și puterea negociatorilor ucraineni, inclusiv opinia guvernelor puterilor globale sau regionale care vor accepta să joace un rol în aceste negocieri - în principal superputerile globale SUA, UE, China, Japonia, eventual Turcia și Israel din zona de tranziție geopolitică Occident-Orient, poate și India sau Brazilia din cadrul BRICS -, avându-se în vedere că Rusia va dori să implice în ecuația ordinii mondiale postbelice și Sudul Global, pe care îl curtează intens cu discursul anticolonial, antioccidental, antiamerican și antiliberal.
De rezultatele concrete ale contraofensivei ucrainene vor depinde în mare măsură negocierile diplomatice și cristalizarea opiniei publice internaționale pe tema soluționării conflictului. Nu e totuna să vii la masa negocierilor cu fruntea sus, raportând bătălii importante câștigate și teritorii adjudecate, sau dimpotrivă, la capătul unei serii de înfrângeri.
Obținerea de garanții de securitate se plasează, cred, de departe pe primul loc al listei obiectivelor Ucrainei la viitoarele negocieri. Ucraina nu va fi admisă curând în NATO dar va continua să spere și să preseze pentru această primire în Alianța Nord-Atlantică, de care va fi din ce în ce mai apropiată politic și militar, începând chiar de la Summitul de la Vilnius din iulie. Nu va beneficia însă de garanțiile esențiale ale art. 5 al Tratatului NATO.
Un Tratat separat pentru Ucraina, întemeiat pe un sistem al puterilor garante, din care să facă parte și SUA, și China, alături de Rusia și poate alte puteri globale (din păcate, UE nu este furnizor de garanții de securitate) sau puteri regionale (de exemplu, Turcia), ar putea fi o soluție temporară, chiar dacă este sub nivelul de credibilitate al aderării la Alianță. Iar eșecul Memorandumului de la Budapesta din 1994 nu este un semn încurajator pentru un astfel de instrument al puterilor garante, chiar dacă statutul noului acord internațional ar fi ridicat la nivel de tratat, deci cu obligații juridice. Însă o soluție temporară, până la aderarea la NATO, un astfel de tratat distinct pentru Ucraina ar putea oferi, pentru câțiva ani.
Având în vedere considerentele de mai sus, Ucraina va trebui să fie pregătită să negocieze, dacă Planul A eșuează, începând din 2024, pe două planuri – cu Rusia și cu Occidentul. Pentru teritorii și granițe sigure, pe de o parte, și pentru statutul său în sistemul relațiilor internaționale și incluziunea în lumea occidentală, pe de altă parte. Ambele negocieri sunt la fel de importante și, în fapt, interconectate și interdependente. Cu cât obține mai multe victorii militare în 2023 în fața Rusiei și cu cât eliberează mai multe teritorii până la sfârșitul anului, cu atât poziția în care se va afla Kievul la aceste negocieri pe mai multe planuri și dimensiuni va fi mai favorabilă și mai puternică.
Aspectul cel mai neplăcut și mai sensibil al Planului B, adică al planului care vizează compromisul, este definirea inteligentă și responsabilă a punctelor la care Ucraina ar fi dispusă să cedeze pentru a-și îndeplini ceea ce consideră a fi prioritățile, respectiv cele mai importante obiective pentru ea, post-război. Acceptarea unor pierderi reprezintă, desigur, cel mai dureros lucru pe agenda oricărui lider dar a neglija pregătirea unui asemenea scenariu poate fi și mai rău pentru țară. Știm însă că nu există negocieri fără concesii, fără renunțări, fără compromis – altminteri nu mai sunt negocieri, ci continuarea războiului sau a impasului.
Nu voi putea spune eu, nici alții din exteriorul Ucrainei, care ar putea fi punctele la care Kievul ar putea renunța în cadrul negocierilor. Teritorii, apartenența la NATO sau variante alternative de integrare în UE, alte forme de compromis? Moralmente, nimeni nu le poate impune sau sugera ucrainenilor dacă, ce și când să negocieze. Este dreptul lor să își stabilească prioritățile și limita de preț pe care sunt dispuși să îl plătească pentru atingerea obiectivelor prioritare, într-un eventual Plan B.
De exemplu, dacă integrarea occidentală este mai importantă decât integritatea teritorială (știu, sună cinic), cineva se poate gândi la renunțarea la unele teritorii asupra cărora oricum s-a pierdut controlul de facto, pentru a avea un stat liber, fără trupe străine de ocupație, deci eligibil ca stat membru. Soluția ar funcționa dacă „Ucraina liberă” ar avea garantată o intrare rapidă în NATO. Dacă, dimpotrivă, teritoriile sunt mai importante decât integrarea (iarăși, greu de asumat public un asemenea compromis), se pot lua în considerare neutralitatea și alte forme de acorduri de colaborare politico-economică deopotrivă cu Vestul, cu Rusia și cu China.
Ceea ce pot, în schimb, să spun cu certitudine este că, deși Planul A, al victoriei totale împotriva Rusiei invadatoare și al integrării depline în NATO și UE rămâne în mod evident cea mai bună soluție pentru Ucraina și pentru Europa, trebuie să existe și un Plan B începând din 2024. Iar Planul B este „planul compromisului necompromițător”, al priorităților și concesiilor, al posibilului, nu al idealului. Planul B trebuie să țină cont de ceea ce se poate și de ceea ce, în contextul actual cel puțin, nu se poate.
Trecerea de la Planul A la Planul B, dacă va fi cazul, deși deloc ușoară și probabil foarte controversată pe plan intern și internațional, va face însă și trecerea de la Zelenski Eroul în ținută kaki la Zelenski Omul de Stat în costum, cel care care va pune bazele Ucrainei post-război.