„Legea fugarilor”, propusă de Ministerul Justiției (MJ), acoperă un vid legislativ care făcea din orice încercare de a scăpa de executarea pedepsei cu închisoarea o acțiune win-win pentru condamnat. Daca reușea să dispară, foarte bine. Dacă era totuși prins și adus în țară, nu i se întâmpla nimic suplimentar. De ce să nu încerce, mai ales un condamnat bogat?
Nu risca nimic. Doar statul consuma resurse de toate felurile pentru a-l recupera și, cu fiecare asemenea sustragere, forța pe care trebuie să o aibă o hotărâre judecătorească era știrbită suplimentar.
Pușcăria devenise astfel un loc pentru săraci sau pentru fraieri.
Dacă proiectul inițiat de MJ va fi adoptat, fugarul care nu se predă în termen de 7 zile de la pronunțarea hotărârii definitive sau, în cazul celor deja fugari, de la intrarea în vigoare a legii, devine evadat, deci recidivist.
Sigur, pot scăpa neprinși și deci pot scăpa și de răspunderea pentru noua infracțiune, dar dacă sunt prinși vor avea o pedeapsă suplimentară. Așadar, orice asemenea sustragere va implica un risc.
Din nefericire, fiind vorba despre o nouă infracțiune, legiferarea nu se poate face prin OUG, din cauza referendumului. Pică direct pe inepta întrebare. Dar o procedură de urgență este posibilă și va fi un test pentru reala voință a actualei majorități de a astupa breșa.
Dar mai e un aspect de discutat în cazul fugarilor României, deloc onorabil pentru UE și care ar trebui să-l îngrijoreze pe comisarul pentru Justiție.
Dacă României i se cere, pe bună dreptate, să își astupe breșele de toate felurile și să aplice anticorupția, vedem că infactorii României își găsesc adăpost în țări UE a căror conduită poate sugera existența unor rețele de corupție.
Dacă ne uităm pe lista fugarilor, vom vedea că două țări UE sunt preferate. A fost mai ales Italia, unde și-au găsit adăpost, spre exemplu, Alina Bica și Daniel Dragomir, dar vine tare din spate Grecia cu Dragoș Săvulescu, Beny Steinmetz, mai nou Sorin Oprescu și unde voia să ajungă și Elena Udrea.
Trebuie spus că în cadrul UE funcționează mandatul de arestare european. El presupune o procedură mult simplificată de extrădare, cum este și firesc între țări UE. Extrădarea este dispusă de o instanță din țara unde e prins fugarul, instanță care decide extrădarea după ce verifică niște chestiuni punctuale, de formă, nu de fond.
Sunt verificate regularitatea mandatelor, dacă hotărârea de condamnare e în vigoare și definitivă, dacă fapta e prevăzută într-o formă sau alta în legislația statului solicitat. Și sunt analizate condițiile de detenție, unde România are o vulnerabilitate cu anumite penitenciare.
Pentru condițiile de detenție, și Belgia a refuzat o extrădare României, în 2021. Dar Grecia și Italia sunt departe de a fi exemple de bune practici în materie. Ambele au fost condamnate la CEDO pentru condițiile de detenție.
Ceea ce fac instanțele din aceste țări este inadmisibil pentru UE, adică autentice rejudecări ale proceselor pe spusele condamnaților, nici măcar în baza unui probatoriu complet. CEDO decide dacă procesul a fost echitabil, nu vreo instanță din Atena. Și când CEDO decide asta, efectul nu este eliberarea/ achitarea, ci deschide calea unei rejudecări în România.
Ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Sorin Oprescu e grotesc. Ce a căutat fostul judecător CCR Petre Lăzăroiu să fie martor la Atena? Știa instanța elenă cine e Petre Lăzăroiu, care este relația lui cu Traian Băsescu, care l-a și numit la CCR? Știa suspiciunile de nelegalitate a mandatului acestuia?
Și dacă Sorin Oprescu și Beny Steinmetz au avut o armată de avocați - și eleni, și din România - cum s-a asigurat instanța din Atena că, dacă tot rejudecă, garantează și statului român aceeași posibilitate de reprezentare și contradictorialitatea cauzei? Asta dacă tot se dă instanță de recurs extraordinar.
Dacă nu se uitau la Oprescu precum Mowgli la Șarpele Kaa, judecătorii eleni puteau afla că infractorul a mințit când a spus că deținuții diabetici mănâncă în România "cartofi cu cartofi și orez cu orez". Există ordin de ministru care stabilește că bolnavii cronici din pușcării au dreptul la meniu adecvat afecțiunii lor. Ar fi aflat că, de exemplu, Spitalul penitenciar Jilava are dotări la nivelul sistemului românesc de sănătate, chiar peste, dacă ne gândim la dosarul „Aparatură medicală pentru penitenciare” al DNA. Desigur, dacă voiau să afle.
Și judecătorii bulgari lălăie decizia clară de extrădare a unei infractoare, care recurge la toate tertipurile cu putință, teritipuri pe care, dacă nu le cunosc, sunt incredibil de naivi, iar dacă le cunosc ar trebui să le ridice suspiciuni suplimentare.
Nu știu dacă e o coincidență această afluență de infractori spre Italia și Grecia, dar știu că ambele sunt recunoscute pentru rețelele lor de corupție, ca să nu mai vorbim despre Bulgaria, după cum arată și indicele de perceptie a corupției pentru 2021.
Din punctul de vedere al comisarului pentru Justiție, Didier Reynders, e oare în regulă ca infractorii corupți ai României să fie scăpați în țări UE, cu substanțial renume de corupție, prin rejudecări pe genunchi care nu îndeplinesc niciun fel de procedură acceptabilă, rejudecări care permit infractorilor să batjocorească justiția care, adesea cu greu, le-a venit de hac?