La finalul acestei săptămâni vom intra în cea mai absurdă campanie electorală din ultimele 3 decenii. Principala sursă a absurdului stă în cuvântul comasare, pe mai multe planuri.
1.Comasarea alegerilor europarlamentare cu cele locale
Inițial, a avut logică pe două planuri, însă prea puțin din ea a fost confirmat de realitate, au apărut efecte adverse necalculate și acum comasarea scrutinelor a rămas ca un avorton.
Prima rațiune a fost să pună în dificultate AUR, care miza pe votul politic suveranist la europarlamentare, dar era total nepregătit în acest moment pentru locale. Acest aspect a funcționat, după cum am arătat deja.
Doar că localele, cu importanța lor incomparabil mai mare pentru români, nu doar că au eclipsat europarlamentarele, ci le-au sufocat complet.
În acest moment, și este puțin probabil să se schimbe ceva până pe 9 iunie, în România nu se discută nimic din temele europene în funcție de care ar trebui să votăm la acest scrutin.
Din nou România își asumă să nu fie parte a soluțiilor și deciziilor, ci doar ultimul vagon frustrat și confuz al trenului.
A doua rațiune a acestei comasări a fost să marcheze prima bornă a unui proiect cu mult mai amplu în care cele două partide ale coaliției să înainteze împreună la prezidențiale și parlamentare.
În construcția, prezentată cu mare pompă de cei doi președinți de partid în martie, prezidențialele urmau să fie mutate în septembrie, cele două partide să aibă candidat comun, care să câștige și să fie apoi, cu toată încărcarea lui electorală maximă, locomotiva pentru parlamentare, unde PSD și PNL să aibă tot liste comune.
ASTĂZI PE SPOT:
Proiectul s-a făcut țăndări la București, împreunarea PSD-PNL a fost spartă, se discută despre mutarea prezidențialelor la locul lor, AUR e în vrie, deci comasarea europarlamentarelor cu localele a rămas doar o ciudățenie politică.
2.Comasarea listelor PNL – PSD la europarlamentare și în câteva puncte cheie la locale.
Cum spuneam, ea ar fi trebuit să fie episodul pilot al construcției electorale comune a anului 2024.
Cineva a avut impresia că două electorate pot fi tratate ca niște turme și mânate spre un saivan comun. Două electorate care în mod tradițional s-au dușmănit, au fost chemate la vot unele împotriva celorlalte și cu mare greutate au înghițit și coaliția de guvernare.
Și nu este vorba doar despre partide, ci și despre organizațiile celor două partide care s-au văzut obligate la o frăție pe care n-au dorit-o și n-au înțeles-o.
Adică, pe o parte a străzii se luptă din toate puterile pentru primării și consilii județene, pe cealaltă parte a aceleiași străzi își dau mâna să susțină lista comună la europarlamentare. Și fiecare trebuie să dea socoteală la firul ierbii electoratului propriu pentru această năstrușnicie.
Efectul este că, după cum îmi spunea un vechi liberal, niciodată PSD și PNL nu s-au urât mai tare în teritoriu decât anul acesta.
Situația de la București a fost și simbolică, și simptomatică. După ce și-au stabilit cu surle un candidat comun, PSD și PNL au descoperit că proiectul nu e viabil.
Ruperea protocolului a scufundat nu doar candidatura comună de la București, ci întreaga construcție comună preconizată pentru întregul an.
Și a generat o altă ciudățenie fără precedent. Candidați comuni la sectoare, separați la PMB, la fel la consilii, listă comună la europarlamentare. Și o campanie non-combat când tocmai, pentru a-și maximiza șansele, ambele partide ar trebui să mizeze pe mobilizarea totală a electoratului propriu împotriva tuturor.
Eu nu cred că alegătorul bucureștean e atât de neajutorat încât să se încurce în buletinele de vot, dar în mod cert faptul că aliații de pe un buletin sunt rivali pe altul nu are cum să nu fie un semn de mare neseriozitate politică.
Și, de fapt, acesta ar putea să fie cel mai mare pericol din 9 iunie. Să nu mai fie luat în serios și să ajungă îngropat într-un absenteism care să marcheze rezultatele.