Cine se face vinovat, când un geniu ajunge infractor?

Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

De câteva zile, atenția opiniei publice din România, dar și din alte țări, este atrasă de cazul unui individ declarat a fi cel mai talentat falsificator de bani din lume, după ce a produs și pus în circulație bancnote românești de 100 lei, replici „perfecte” după cele originale.

Bancnotele reproduc cu exactitate aproape toate elementele de identificare, așa cum sunt ele marcate pe cele emise de BNR. Nici măcar funcționarii băncii nu reușesc să le deosebească cu ușurință, iar aparatele moderne de control le validează,  ca fiind „bune”.

Organele DIICOT l-au înhățat pe individ, au demarat cercetările, își fac corect datoria și nu sunt motive de îndoială că rigorile legii se vor aplica.  Dar, în afara acestor rigori, îmi permit să mă întreb, ca omul naiv: în ce măsură respectivul este un simplu pervertit, un geniu al răului, și în câtă măsură este totuși un geniu adevărat, unul al cărui talent și ale cărui performanțe i-au uluit chiar și pe specialiști?

Românii au talent, dar unii nu știu la ce să-l folosească

Un fals nu este totuna cu o simplă escrocherie, un furt, o pungășie. Pentru fals, trebuie aplicație, aptitudine, pricepere și desigur inteligență. Trebuie atâtea, încât este normal să te întrebi: de ce se apucă de falsuri un om talentat și dotat  cu atâtea aptitudini? Oare din lăcomie? Din viciu?  Îl roade năravul din fire?

Nimic nu este exclus, dar s-ar putea să nu fie el singurul vinovat.  Nu încerc să intervin în apărarea unei practici reprobabile, dar nici nu pot să nu-mi pun elementara întrebare: s-ar fi apucat el să falsifice bani, cu riscurile de rigoare, dacă ar fi avut ocazia să-și pună altfel în valoare talentul și aptitudinile?

Nu cumva ar fi pășit pe alte drumuri în viață, dacă ar fi absolvit o școală de artă plastică, de tehnici inginerești, design, ceva, care să-i deschidă drumul spre glorie, nu spre oprobiul public?

Chiar și un vagabond poate fi genial

Prin anii 1880, o oarecare Marie-Clémentine Valade, în vârstă de 15 ani, vagabonda prin Paris fără altă ocupție decât aceea de a „împușca” un ban, ca să-și cumpere pâine. Nimeni nu știe cum își „împușca” fata banul, dar gândul mă duce la observația unui personaj din Victor Hugo:  „nicăieri nu-i atât de necesar să-ți păzești bine buzunarele, precum pe străzile Parisului”.

Pe Marie-Clémentine a recuperat-o de pe străzi pictorul impresionist Auguste Renoir și i-a oferit de mâncare, cerându-i în schimb să pozeze.  După câțiva ani, ea devenea principalul ucenic al maestrului, după alți câțiva se numea pictorița Suzanne Valadon, iar în zilele noastre, o modestă „natură moartă” de mici dimensiuni, pictată de dânsa în ulei, s-a vândut la o licitație din New York cu 87.500 dolari.

Louvre, Prado, Zwinger, British Museum, Ermitaj sunt numai câteva din marile muzee ale lumii de unde nu lipsește Suzanne Valadon. Rememorând toate acestea, mă întreb cum ar fi evoluat viața acelei adolescente, dacă n-ar fi descoperit-o întâmplător maestrul Renoir, vagabondând printre parizieni, cu ochii la buzunarele lor?

Mi-aș pune întrebarea și altfel: românul reținut recent de DIICOT ar mai fi riscat să falsifice bancnote, dacă îi descoperea cineva aptitudinile, talentele ascunse, dacă-i oferea posibilitatea să studieze artele plastice, să cultive ceva din talentele sale, din geniul ascuns, care pulsează în ființa lui?

Educația este în mare măsură o grijă a statului

Astăzi nu mai suntem pe vremea lui Renoir și a Suzannei Valadon, când geniile erau descoperite de marii maeștri, aflați în căutare de ucenici. Educația este în mare măsură o grijă a statului, a celuia căruia ii plătim noi impozite și care gestionează în acest scop chiar un minister de profil, purtând această denumire pe frontispiciu: al Educației.

În opinia mea, autorităților statului, celor instituite să ocrotească și să apere interesul copilului, cu atribuții directe în educația tinerei generații, n-ar fi trebuit să le scape ivirea unui copil supradotat.  Îndrumat corect, printr-un exercițiu educațional profesionist, falsificatorul de bancnote de astăzi ar fi putut ajunge, la cei 42 de ani ai săi, un maestru al artelor plastice, un miniaturist de mare clasă, un genial restaurator al patrimoniului, un expert în prețuirea tablourilor.

Statul, prin acel minister al Educației, are nu numai menirea, dar și obligația să facă educație

Corect, statul are, printre numeroasele sale atribuții, și pe aceea de a face educație. Dar cine s-o facă? Acel fost ministru pe care îl ironizau școlarii când îl auzeau pronunțând „genunche”?  Sau succesorul lui, plin de diplome și titluri, dar bâjbâitor într-ale vocabularului limbii sale materne?  Sau poate succesoarea acestuia, tot profesor universitar și ea, dar ispitită mai mult de ciolanul din farfurie, decât de respectarea propriilor convingeri, prezentate atunci printr-o scrisoare deschisă, publicată în presă?

Ca să nu pară că vorbesc la general, nu ezit să mă refer concret la numele acestor trei „educatori”, pe mâna căror s-a găsit, timp de câțiva ani buni, formarea viitoarei generații: Pop, Popa și Adronescu.

Educația cuprinde însă un spectru mult mai larg decât ceea ce pare a fi la prima vedere. România este campioană europeană la abandonul școlar, suntem în top și la capitolul analfabetismului funcțional, tot în țara noastră se culcă seara flamânzi cei mai numeroși copii din Europa (este greu să vorbești de educație, pe stomacul gol), din România își recrutează „marfa” proxeneții continentului și tot de pe meleagurile noastre au dispărut anul trecut două adolescente, a căror singură vină era aceea că statul nu se pricepea să găseasă soluții pentru transportul lor în condiții de siguranță.

Nu știu dacă programul „România Educată”, inițiat acum vreo doi ani de președintele țării, era acoperitor și pentru asemenea delicate probleme. Dacă da, este regretabil că, până în prezent, nu se observă rezultate palpabile. Dacă nu, este și mai de regretat.

Prea puțină educație, pentru 23 de miniștri ai Educației

Nimeni nu poate pretinde că ar fi suficientă o educație performantă, ca să dispară din peisaj falsificatorii, să fie eradicat analfabetismul și să fie pus capăt furtului sau corupției.  Aceste racile există peste tot, dar ponderea lor este mult mai mică în țările unde educația a ajuns ridicată la rang de virtute, precum cele nordice – și nu numai.

Revenind la bancnotele de 100 lei falsificate, nu pot pretinde că falsul nu s-ar fi produs în alte condiții educaționale decât cele în care se află societatea noastră. Falsuri se produc peste tot. Chiar  în rândurile celor mai evoluate societăți ale lumii, anchetatorii se confruntă cu falsificatori, în fața cărora falsificarea banilor este o simplă găinărie.

Mă aștept ca justiția sa-și spună cuvântul în cazul celor care falsifică bancnote de 100 lei (cam 1.700.700 în total). Va fi anchetat, judecat și desigur condamnat. Dar cum rămâne cu ceilalți vinovați, colaterali, care n-au călcat codul penal, nu sunt contravenienți, dar au făcut prea puțin pentru educarea unei generații de oameni onești, nu de infractori?

Acei Pop, Popa și Andronescu, dar și multi alții, de dinaintea lor – vreo 23, dacă nu mă înșel – ar trebui să nu doarmă liniștiți, observand unde a ajuns generația pentru educația căreia au fost numiți în funcții și plătiți cu zdravene salarii. 

Cohorta de vinovați colaterali

Dar aș greși dacă aș arăta cu degtul numai spre ei. Niciunul nu era de cpaul lui. Toți erau la ordinele unui prim ministru, care aloca pentru Educație fonduri cu țârâita, erau la ordinele unor lideri de partid fiecare cu gândul la propria sa chiverniseală, la vila sa, mașina sa, piscina sa și poate chiar la amanta sa, dar în niciun caz  la generația nu știu cui, cu care el n-aveau treabă.

De ce să nu recunoaștem? Sistemul nu avea niciodată fonduri pentru Educație, dar avea totdeauna berechet pentru finațarea luxuriantă a partidelor politice și a celui mai stufos aparat funcționăresc din Europa, aciuiat prin birourile Parlamentului, ale Administrației din teritoriu și, până recent, ale Guvernului, unde premierul Orban a început să facă o oarecare curățenie, dar n-a terminat-o încă.

Va întreba cineva, insinuant: bine, dar dacă respectivele fonduri le-ar fi înghițit nu funcționărimea, ci educația, n-ar mai fi falsificat bancnote de 100 lei acel geniul al răului, de care vorbeam la început?

Este o întrebare-capcană. Până la respectivul geniu, drumul e lung

Înainte de a depista marile talente și de a descoperi supradotații patriei, statul, guvernele, politicineii, parlamentele au în față problema abandonului școlar, a analfabetismului simplu sau funcțional, a copiilor care se culcă seara flamânzi, a școlilor fără apa și canalizare, a situațiilor când elevii se îneacă în latrina școlii și cazul dascălilor, mulți din ei pregătiți cam în dorul lelii pentru nobila profesie pe care și-au ales-o.

Abia după ce vom ridica toți acești parametri la standarde europene, vom avea șanse să descoperim că, printre cei care azi au pornit pe drumul analfabetismului, foamei sau abandonului școlar, există genii, neglijate azi de cei care n-ar trebui să le neglijeze. 

Când vom ridica stacheta educației la alte standarde, vom fi îndrituiți să-l condamnăm nu numai juridic, ci și moral pe cel care, conștient de geniul său, n-a găsit altă cale să și-l pună în valore, decât numai una reprobabilă.