Maturizați intelectual odată cu apariția cărților despre comunism și formele prin care umanitatea a fost prezervată, de la Steinhardt la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, trecând prin Ion Ioanid și închisoarea cea de toate zilele, care a înghițit vieți, fără ca toate să fie îngenunchiate moral, cei din generația din care fac și eu parte au luat pe cont propriu nostalgia după marile prietenii elective care au ținut și ele lumea pe umeri, în acei ani.
Publicarea volumelor de memorii, a celor epistolare, marile jurnale ale anilor dictaturii și ale celor imediat următori căderii comunismului au făcut posibilă această nostalgie și, prin ea, cultivarea unor vieți care se reclamă mai degrabă din cultura exilului românesc, în afara țării sau înăuntrul unor însoțiri umane privilegiate, decât din cultura postcomunistă, cu uzurpările ei.
Am fi vrut să fim, așadar, așa cum a fost Nicolae Steinhardt în închisoare: să ne fie frică mai degrabă de decăderea din umanitate decât de frigul, foamea și răul temniței comuniste. Am fi vrut să știm despre noi că ne-am fi păstrat demni, că nu am fi fost delatori, că nu am fi tăcut pentru ca altuia să i se întâmple un rău și, cum istoria nu ne-a dat aceste teste, ne-am verificat prin oamenii pe care îi citeam, ca să ne salveze și pe noi.
Am fi vrut să fim ca Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, persoanele care, dincolo de forța lor titanică de a denunța răul, s-au însoțit în viață cu prietenii colosale, amiciții intelectuale, confidențe care nu au compromis spiritul, cu oameni pe care i-au luat în casa și în viața lor, permițându-le astfel să plămădească intelectual și moral deopotrivă, niciodată separat.
Exilul românesc și memoria lui li se datorează în mare parte, dar ce li se datorează de cealaltă parte a cortinei, în țară, este cu mult mai însemnat: oamenii care au avut șansa și apoi forța să le rămână în preajmă au ținut apoi acasă fragilul echilibru al demnității intelectuale și al clarității morale.
Mlaștinii pe care o voiau generalizată după 1989 cei care pactizaseră în cele mai perfide moduri cu regimul comunist acești puțini oameni i-au opus intransigența tocmai în fața decăderii și mediocrității umane. Și a contat. Fără oglinda aceasta pe care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ne-au ținut-o în față, mlaștina s-ar fi întins peste tot.
Apoi, am fi vrut să fim ca Matei Călinescu și Ion Vianu, să știm să ne formăm acele amiciții intelectuale formidabile, care ne țin zidul de iluzii, cum îl numește Gabriel Liiceanu. Să exersăm confidența intelectuală și să ne permitem toate intersecțiile, pentru că alegerile nu trebuie să te ducă într-un loc mai confortabil, ci într-unul care te pune la treabă. Această punere la treabă este probabil cel mai puternic motiv care i-a adus lui Neagu Djuvara o viață lungă și o claritate intelectuală de care am beneficiat cu toții, cei care l-am citit, cunoscut, ascultat.
Or, fără cărțile care ni i-au adus în fața privirii, acești oameni și modurile lor puternice de a trece prin viață, unul către celălalt, ne-ar fi rămas străini, asta însemnând pentru noi o singurătate greu de dus, în contextul atât de amar al primului deceniu postcomunist, cu mineriadele lui și cu ieșirea din subterane a celor care, beneficiind de corupția regimului comunist, compromiteau acum democrația.
Înăuntrul generației mele, i-am invidiat pe Matei Călinescu și Tudor Vianu, pe Gabriel Liiceanu și Monica Lovinescu, pe Alexandru Dragomir și prietenii cărora le vorbea despre filosofie, după ce ziua, ca să rămână demn, mătura scări de bloc, pe Andrei Pleșu, pe Andrei Cornea pentru că avuseseră în perioada lor de maturizare acele întâlniri fondatoare, pe care noi, cei aruncați direct în anii 1990, le-am căutat cu o încăpățânare care, ea, ne-a ajutat să ne ținem cât mai bine nemlăștiniți.
Zilele acestea, Humanitas o celebrează pe Monica Lovinescu, de centenar. Cărțile ei stau pe primul raft, reeditate, o probă că felul de a fi moral și intelectual al Monicăi Lovinescu a trecut mai departe. E însă și o întrebare pentru noi, dacă vom putea să transmitem copiilor noștri nevoia de fundament intelectual și de însoțire care să-i pună la treabă.
Poate tocmai de aceea momentul pe care l-a ales Humanitas pentru a ne vorbi pe vocile celor care au cunoscut-o pe Monica Lovinescu nu a venit prea târziu, ci la timpul potrivit, într-o Românie în care mediocritatea face atât de mult zgmot, încât pare că suntem tot mai departe de modelele de viață și prietenie pe care am încercat să le atingem în primii ani postcomuniști.