Democrația trebuie salvată, scrie pe pancarta unui copil. Sora lui, adolescentă, caută cu privirea scena pe care urmează să urce Kamala Harris. Părinții sunt agitați, vorbesc cu cei din jur, majoritatea din generația 40 – 55 de ani.
Am văzut și la București un peisaj asemănător, în timpul protestelor față de abuzurile regimului Dragnea și constat o singură notă comună, dar puternică: chiar dacă e un miting de susținere a unui candidat la președinție, oamenii sunt acolo mai degrabă pentru a fi împotriva celuilalt candidat.
„Pentru că nu e Donald Trump”, îmi spune șoferul de Uber, „s-ar putea să nu funcționeze până la capăt: în fond, democrația în America este despre capitalism și despre a reuși să-ți faci un drum bun în viață”.
Refuză însă să răspundă deschis întrebării cu cine va vota. O eschivare de la un răspuns frontal am observat și la câțiva dintre democrații cu care am interacționat în cele aproape două săptămâni petrecute în Statele Unite, înainte de alegeri. E primul an în care nu am făcut campanie pentru candidatul nostru, îmi spune unul dintre democrați, care adaugă că, dacă o va vota pe Kamala Harris, o va face „ținându-se de nas”.
Un raft întreg din librărie este consacrat „pericolului Trump”: într-o formă sau alta, fiecare titlu vorbește despre cum democrația din America poate muri în întuneric, dacă Donald Trump ar mai primi un mandat la Casa Albă.
Ce s-a întâmplat în America? De ce au ales americanii să se lase în mâinile lui Donald Trump, în pofida semnalelor de alarmă trase de societatea civilă, de intelectuali, de mediul academic și de presa mainstream? Sau tocmai din cauza lor?
Care a fost scurt-circuitul?
Și mai ales ce s-a întâmplat peste zi cu cursa umăr la umăr despre care vorbeau la unison sondajele de opinie?
Polarizarea din discursul politic și din presă versus clivajul de pe străzi și din comunități
Tabloul prezentat de institute de sondare a opiniei publice, preluat și analizat cu minuțiozitate în presă, a pus pe masă ceea ce s-a numit o polarizare istorică, în premieră: cea dintre opțiunile de vot ale bărbaților și cele ale femeilor, mai ales în segmentul tânăr al populației. Un clivaj de gen, așadar, care ar reprezenta polarizarea de fond între susținătorii republicanului Donald Trump și cei al candidatei democrate Kamala Harris.
Analiza făcută de New York Times, de pildă, în podcastul The Daily, a abordat minuțios acest nou clivaj și cauzele care au dus la el. Principala cauză identificată a fost una cu rădăcini economice, în falimentul industriei, care ar fi condus la un sentiment profund de dezrădăcinare a bărbaților din rolul social pe care credeau că trebuie să-l aibă.
Altfel spus, faptul că nu-și mai puteau permite susținerea unei familii a fost perceput printr-un sentiment acut de lăsare în urmă, care, devenit resentimentar, a îndreptat opțiunea de vot spre candidatul cu mesaj radical conservator.
De cealaltă parte, problema interzicerii avortului (cu anumite excepții) ar fi mobilizat femeile tinere să dea un vot absolut candidatei liberale.
Și, totuși, a doua zi după alegeri, analiza sociologică ce juca în registrul de gen, bărbați contra femei, a fost infirmată: peste jumătate dintre femei au votat cu Donald Trump, în pofida semnalelor de alarmă trase de organizații civice și a insistenței cu care contra-candidata Kamala Harris a vorbit despre pericolele interzicerii accesului femeilor la avort, inclusiv cazuri severe, în care femeia și-a pierdut viața sau a trecut prin situații dramatice.
Nu au contat drepturile femeilor? Au trecut femeile din SUA, peste jumătate dintre cele care au votat, peste etichetarea celor care nu au copii drept femei cu pisici, care, motivând că sunt îngrijorate de sănătatea planetei, nu dau naștere unui copil și prin asta sunt sociopate, așa cum au fost descrise de perechea în alegeri a lui Donald Trump, J.D. Vance, într-un interviu pentru New Yor Times?
Au dat femeile un vot docil, din cauza climatului patriarhal din comunitățile lor? De ce nu s-au aliniat femeile, așa cum a pariat echipa Kamelei Harris, în spatele candidatei democrate?
A pune astfel problema reprezintă un viciu de perspectivă, așa cum a reieșit din discuțiile de teren avute în zilele imediat următoare alegerilor.
Nu că dreptul la propria decizie privind avortul nu a avut relevanță, ci grijile imediate care au definit opțiunea de vot sunt de găsit mai degrabă în nivelul de trai, nesiguranța socială și erodarea speranței într-o viață mai bună.
Pe străzile din Detroit, Michigan, în centrul modern al orașului, te frapează contradicția dintre clădirile înalte, opulente și mulţimea de oameni săraci, care dorm pe stradă, uneori familii întregi.
Detroit e un oraș care tocmai s-a ridicat din cenușă: în 2013, orașul, altădată performant industrial, și-a declarat falimentul. A urmat o perioadă neagră și anxietatea socială încă se resimte, în pofida faptului că, pe hârtie, Detroit a revenit la viață.
Economia este motorul principal al opțiunilor de vot și, cum alternativa politică nu a propus soluții concrete de reîntoarcere la bunăstare, oamenii se îndreaptă spre candidatul care vorbește în termenii așteptărilor sociale: Să facem America măreață din nou, un slogan pe care Donald Trump l-a copiat de la Ronald Reagan, președintele care, pentru americani, a dat dovadă de mână forte în istorie.
Cele două războaie și votul etnic
Vânzătorul de la magazinul în care intru a venit din Yemen. Îmi spune că alegerea lui e Donald Trump. Îl întreb dacă e de acord cu promisiunile anti-imigrație ale candidatului republican și cu scenariul deportărilor masive: Îmi place că are mâna puternică, e un lider puternic.
De altfel, electoratul arab, care are cea mai mare comunitate în statul Michigan, a fost una dintre țintele pentru care Donald Trump a depus eforturi consistente, speculând deopotrivă percepția asupra războiului din Gaza și predilecția pentru ceea ce se poate numi un lider cu mâna de fier, totodată un stereotip, ceea ce face ca linia să fie extrem de fină.
De altfel, mulți dintre alegătorii arabi cu care am vorbit erau mai degrabă deciși să stea acasă și să nu voteze decât să aleagă care dintre cei doi, Trump sau Harris, ar fi mai benefic cauzei palestiniene.
Cu toate că a intrat în ecuație, războiul din Gaza a fost surclasat de nivelul de trai din comunitate: la fel ca americanii, și alegătorii arabi, și cei din comunitățile latino, au așteptări sociale comune: o viață în care bunăstarea să le fie accesibilă și care să reducă cercul vicios al sărăciei.
În ceea ce privește celălalt război, care pune în pericol Europa de Est și țara mea, România, el este auzit de alegători în același registru al banilor de care societatea americană are nevoie, pentru ca visul american să se întoarcă la bunăstare sau în cel al straturilor traumatice, care încep cu războiul din Vietnam, cel pe care americanii îl percep la distanță drept începutul minciunilor și propagandei politice.
Un studiu derulat în Florența, nu în Statele Unite, citat de Keith Payne în cartea Good reasonable people. The psychology behind America’s dangerous divide, aflată pe primul raft din librăria Barnes&Noble din Tucson, Arizona, a analizat situația din 2011 a descendenților celor care se aflau în pătura bogată sau în cea săracă a societății în anul 1427.
Concluzia este răvășitoare: după aproape 600 de ani, descendenții celor mai bogate familii florentine încă dețineau cu 12 procente mai multă bunăstare economică decât descendenții celor mai sărace familii. Aceeași persistență a bunăstării descendenților din familii bogate a fost identificată și în Marea Britanie și Suedia.
Această conservare a avantajului bunăstării, spune autorul, nu poate fi explicată prin moștenirea genetică a unor înzestrări ca inteligența, pentru că fiecare generație împărtășește doar 50% din gene cu cea a părinților: după șapte generații, procentul ajunge la mai puțin de unu. Și, totuși, după mai mult de 20 de generații, bunăstarea economică a strămoșilor încă influențează avantajele sau dezavantajele economice cu care ne naștem.
Bunăstarea este mai transmisibilă genetic decât ADN -ul.
Și, în numele ei, alegătorii de culoare din America, majoritatea bărbaților, au schimbat trendul tradițional și s-au urcat în ceea ce percep a fi acel tren al victoriei bunăstării: America a cărei salvare o anunță Donald Trump.
Presiunea sumbră a sărăciei o simți și în Louisiana: pe străzile turistice din New Orleans își face simțită prezența acea stare post-traumatică a trecutului care a rămas blocat în statusul social.
Celălalt clivaj: distanța dintre centru și local
Uneori, când citim în presa centrală știri despre comunitatea noastră, despre problemele de la frontieră, ne indignăm, îmi spun oamenii cu care am vorbit în Arizona, stat care are mai multe puncte de frontieră cu Mexic.
Aici, mai toate meniurile din restaurante au și versiune spaniolă, limbă pe care o auzi la fel de des ca engleza. Tonul, perspectiva și amploarea dată anumitor fenomene locale de către centru sunt percepute la nivel local, la firul ierbii, cum deseori spun oamenii, ca fiind artificiale.
Și, totuși, imigrația a cântărit aproape la fel de mult – și în strânsă legătură – ca problemele și așteptările economice.
Relevant este cazul liberalului New York, care a votat pentru prima dată masiv pentru candidatul republican. Explicația e de căutat atât în registrul practic, cât și în cel al punerii în scenă a anxietății sociale: pentru prima dată, New York s-a confruntat cu un aflux de imigranți, mulți trimiși în călătorii gratuite din Texas, de pildă.
Această realitate, speculată politic și transformată în pericolul care poate distruge cetatea, a fost unul dintre cele mai importante puncte de turnură a votului pierdut de democrați, în favoarea republicanilor.
Despre planul marii deportări promise de Donald Trump și care capătă pe zi ce trece contur, oamenii preferă să vorbească în termenii fricilor manufacturate politic: pericolul delicvenței, al terorismului, al haosului care se poate instala pe străzi.
Empatia socială nu e pusă în discuție, cel mai probabil pentru că, așa cum scrie Keith Payne, oamenii proiectează o imagine despre sine în care sunt persoane bune, rezonabile, care fac alegeri raționale.
E relevant exemplul personal pe care îl dă autorul, atunci când relatează incomunicabilitatea care s-a instalat între el și propriul frate, din cauza opțiunilor politice: știu despre fratele meu că crede în dezinformările grotești ale lui Donald Trump și, în același timp, că este o persoană bună și perfect rezonabilă, în multe aspecte ale vieții lui.
E de văzut aici și un semnal de alarmă: votanții lui Donald Trump nu sunt de calitate intelectuală sau morală inferioare. Și atunci ce explică aderența la mesaje politice care spun, printre altele, că există imigranți care mănâncă animalele de companie ale bunilor vecini americani?
Chiar cred oamenii în cele mai grotești conspirații? Mai degrabă ei raționalizează: mulți admit, în discuții private, că Donald Trump poate fi de nefrecventat uman, dar ei nu-și mai permit o stare de fapt blocată în lipsă de speranță socială încă patru ani.
Ordinea socială trebuie zguduită, îmi spune un interlocutor, iar Donald Trump e un astfel de agent politic, capabil să zguduie ordinea socială în care oamenii se simt captivi. După, vom vedea, continuă.
Iar cantonarea democraților într-un discurs ideologic și percepția, amplificată de republicani, a unei orientări prea progresiste, nu ajută.
Printre primele lucruri pe care ți le spunea un republican era dorința Kamalei Harris de a ajuta imigranții delicvenții din închisori să înceapă gratuit un tratament medical de schimbare a sexului. Un fake news de manual, care mixează bucăți faptice cu un context conspiraționist și care, ca orice fake news, repetat cu insistență și cu aceleași cuvinte cheie, pretinde că ține loc de realitate.
Nu văd americanii că democrația va muri sau nu le pasă?
Democrația nu moare niciodată pe frontul de luptă, ci se stinge încet, pas cu pas, fără gesturi mari, ca în secolul marilor orori totalitare, spun Anne Applebaum, deținătoare a unui premiu Pulitzer, și Peter Pomeranțev, unul dintre cei mai lucizi experți în dezinformarea rusă, într-unul dintre dialogurile pe care le au pe tema autocrației din zilele noastre.
Autocrații de azi sunt animale politice diferite de marii malefici ai istoriei, Hitler și Stalin. Sunt lipsiți de ideologie și motivați de interese economice de calibru, ceea ce înseamnă că vor construi un sistem cleptocratic și de aici începând vor purcede la redefinirea libertăților, este teza celor doi.
Și Timothy Snyder, istoric de calibru, profesor la Yale, a atras atenția zilnic, în ultimele zile ale campaniei electorale, asupra pericolului autocrat, pe cale să se instaureze în America.
Această direcție de campanie a fost privilegiată de echipa Kamalei Harris, care a insistat pe etichetele fascistă și nazistă puse pe fruntea lui Donald Trump. Și tocmai asta nu a funcționat.
Pe de o parte, pentru că nu se legau de nimic din contextul social în care oamenii trăiesc zi de zi. Pe de altă parte, pentru că nu spuneau nimic despre contra-ofertă în termeni de soluții și răspunsuri la problemele și așteptările sociale.
Și mai este al treilea motiv: pentru că oamenii refuză să fie repartizați ideologic și mai ales să fie anatemizați că, alegând un anumit politician, devin asemenea lui în toate.
Polarizarea care a fost conceptul cheie în analizele academice este refuzată la firul ierbii de oameni, cu toate că aceștia sunt conștienți că nu se pot înțelege nici în familie, dacă discută despre opțiunile politice.
În pofida camerelor ecou în care fiecare intră și unde vocea celuilalt nu se aude, oamenii declară că sunt dispuși să comunice și să-și vindece societatea, dar după ce politicienii vor înțelege că sistemul democratic american, așa cum este acum, a devenit costisitor social și că democrația trebuie să se întoarcă spre agenda oamenilor și către o selecție politică ce să permită ousider-ilor să intre în sistem.
Cât de mult au fost americanii dezinformați
Dezinformarea rămâne, și ea, una dintre temele de analiză ale alegerilor, și nu doar în Statele Unite. Spre deosebire de 2016, însă, anul marii imixtiuni a Rusiei în alegerile americane, de data asta am fost mai degrabă în fața unui fenomen care marchează epoca post-fake news, în care raportarea la adevăr a fost deja pervertită în mod esențial.
Semințele plantate de campaniile de dezinformare, cu agenți generatori de haos în spate, își arată rodul și tot ce are de făcut un agent destabilizator e să amplifice ce i se pare mai convenabil.
În aceste condiții, eforturile de debunking, adică de dare în vileag a minciunilor și conspirațiilor maligne, nu mai au cum să fie eficiente: problema de fond a devenit aceea de a deradicaliza comunitățile închise în care oamenii aderă la realități alternative și la definirea adevărului nu ca adecvare la fapte – faptele nu contează, nu au ecou – ci ca parte a puterii care dă un sentiment de apartenență.
Cum ajungi la oamenii care au acceptat redefinirea adevărului și scoaterea lui din grila de interpretare a realității?
Soluția, scrie Peter Pomeranțev în cel mai recent volum, în care pune în discuție cum a fost contra-atacat modelul nazist de propagandă, este ceea ce s-ar putea numi pre-bunking, adică narațiunile alternative, care să întrerupă monopolul emoțional al fake news-urilor și să reintroducă faptele în grila de raportare a oamenilor la realitate.
Și aici concurența e mare, pentru că dacă e ceva care dă fiori chiar și republicanilor moderați este cooptarea lui Elon Musk într-un guvern care să salveze America.
La intrarea în clădirea universității din Phoenix, Arizona, doi tineri fac campanie Partidului Comunist. Îi întreb dacă au cunoscut vreodată o persoană în carne și oase, care să fi trăit într-o dictatură comunistă, înainte de a decide să-i aducă laude lui Lenin și, că, dacă nu au cunoscut până acum, mă ofer să le răspund întrebărilor.
Au refuzat, spunându-mi că doar Stalin a denaturat comunismul, ideea bună a lui Marx și că mereu o idee bună cere sacrificii.
În istorie, aceste sacrificii au dus la zeci de milioane de morți în URSS, în România și alte țări est-europene, în Cambodgia și China. Iar reabilitarea lui Lenin a făcut parte dintr-un masiv pachet de dezinformare cuprins în raportul Hrușciov.
Asta confirmă însă strategia propusă de Pomeranțev: e nevoie de povești alternative, de antropologie, de istorie și literatură și mai ales de jurnalism local de calitate, la firul ierbii, care să dea oamenilor acces la povești umane și la fapte care au legătură cu viața lor și, prin asta, la empatia fără de care polarizarea extremă va rămâne un concept de manual.
În ceea ce privește democrația, federalismul american ar putea acționa ca o stavilă în fața tentativelor autocrate, dar nici el nu a fost construit să se adapteze formelor moderne, insinuante, de autocrații soft.