Nu trebuie să mai mâncăm portocale. Nu trebuie să mai mâncăm niciun fruct, niciun aliment pe care nu l-am crescut noi înșine.
Această afirmație ar putea să fi fost făcută de liderul AfD, în Germania. Sau de Viktor Orban, la Budapesta, într-una dintre adresările lui săptămânale către țară, când liderul iliberal este cel care spune cetățenilor care îl ascultă singura poveste care îi unește.
La fel de bine, ar putea să fie unul dintre mesajele transmise de Donald Trump la unul dintre mitingurile sale electorale, pentru că poate urma natural partea a doua, cea în care imigranții sunt demonizați, când nu sunt de-a dreptul puși în scenă, în timp ce mănâncă o pisică.
Această afirmație are însă o istorie mai veche. Datează din 1929, când Adolf Hitler ținea unul dintre discursurile care anunțau germenii uriașei propagande a crimei de mai târziu. Prezent la acest miting, Sefton Delmer, singurul care a știut cum să răstoarne, cu efect de bumerang, dezinformarea nazistă, fără a ține un discurs bombănitor despre cum democrația moare în întuneric, începe să înțeleagă de ce Hitler, un bărbat aparent neseducător, are atâția adepți.
Când mulțimea cântă cu Hitler cântecul patriotic german, Delmer e singurul care tace, nu se contagiase și atunci unul din mulțime l-a privit amenințător și i-a arătat pumnul. Atunci, povestește Delmer, s-a decis să se infiltreze în anturaje naziste și să documenteze fascinația pe care Hitler o exercita. Câțiva ani mai târziu, când Adolf Hitler devenise Fuhrer-ul, Delmer va fi cel care organizează o operațiune magistrală de contra-dezinformare și de înfrângere a voinței germanilor.
Povestea lui Sefton Delmer, reluată de jurnalistul britanic de origine ucraineană Peter Pomeranțev (How to Win an Information War. The Propagandist Who Outwitted Hitler), ar putea fi cheia pentru a debloca strategiile ineficiente pe care democrațiile moderne le au pentru a contracara tehnicile subversive ale autocrațiilor, liderilor populiști şi mai ales ale autocraților în formare din interiorul lor.
Strategia lui Delmer, el însuși o poveste fascinantă, care pune în joc tema identității aflate în centrul discursului populist, este aparent paradoxală: Ca să-l învingi pe Goebbles, capul propagandei naziste, trebuie să le dai oamenilor mai mult Goebbles.
Și Delmer imaginează o rețea subversivă de radio, în limba germană, care ajungea ușor în casele tuturor germanilor. Doar că nu era vorba despre a-l da în vileag pe Hitler și a expune crimele lui. Unele texte de la radio erau vulgare, altele furioase, altele emoționale, altele expuneau corupția din middle management-ul nazist, care s-ar fi făcut vinovată de moartea „băieților noștri”.
Scopul era acela de a înfrânge voința germanilor de a susține regimul, pe de o parte, și, pe de altă parte, de a începe un proces de răstunare a efectelor pe care propaganda nazistă le obținuse.
La finalul zilei, majoritatea germanilor care ascultau postul de radio știau că nu e un post german, ci unul britanic, dar primeau ceea ce aveau nevoie: o acoperire, pentru că dacă soldații SS ar fi intrat atunci în casă, le-ar fi spus că nu aveau idee că e un post subversisv.
De ce oamenii devin adoratorii unui lider populist, narcisist, violent
Ca să înțeleagă cum anume reușesc politicienii cu fibră monstruoasă să seducă mulțimi de oameni, care par a-și ceda lor uzul rațiunii, Peter Pomeranțev propune o sinteză în etape.
Primul element este acela al identificării cu liderul narcisist, violent, grotesc.
Pentru că mesajul acestuia nu este acela că oamenii trebuie să accepte partea lui negativă, ci că oamenii au dreptul să aibă ei această parte negativă, să aibă ei porniri violente, să fie ei narcisiști.
Cu alte cuvinte, e vorba despre normalizarea pornirilor negative, a furiilor, resentimentelor, a urii, care nu mai trebuie ascunse sub o mască a ipocriziei sociale. Și e simplu de verificat: în epocile liderilor de acest fel, violența socială crește.
Al doilea element este acela al recompensei. A urma un astfel de lider înseamnă a avea acces la puterea discreționară, chiar dacă pentru asta îi cedezi lui o parte din libertățile tale.
Al treilea element e crucial și el stă în centrul adulației pentru liderii cu mână forte și explică de ce propaganda e eficientă și tehnicile liberale de a o contracara sunt complet ineficiente. E vorba despre inducerea sentimentului de apartenență la o comunitate. Liderul cu mână forte se uită în ochii tăi și-ți spune: Știu că ți-e greu, că nu mai înțelegi ce ți se întâmplă ție și țării, dar eu știu cine ești. Ești germanul/americanul/maghiarul adevărat. Suntem mulți și îi vom învinge pe străinii care ne pun în pericol identitatea.
Tocmai pentru că este pusă în joc identitatea, într-un construct în care emoțiile sunt manufacturate, adevărul nu poate intra în calcul.
Nu contează adevărul ca adecvare la fapt, ci adevărul ca parte a puterii. Este motivul pentru care, spune Pomeranțev, fact checking-ul, debunking-ul și inundarea discursului politic și media mainstream cu fapte nu funcționează pentru a readuce în realitatea frustă pe cei deja mutați, prin dezinformare, în realități alternative.
Atunci, disperăm?
Sefton Delmer s-a născut în Germania, din părinți australiano-britanici. A fost hărțuit la școala germană, pentru că era prea britanic. Emigrat la Londra cu familia, e hărțuit la școală pentru că este prea german, lungimea șosetelor o dovedea.
Ce a înțeles mai târziu din acest du-te vino al identităților care i se atribuiau este că identitatea în sine poate fi o mască. Că oamenii vor să joace diferite roluri și că naziștii se pricepeau tocmai la asta, la a le atribui roluri în care ei să creadă și care să justifice apoi ororile pe care le făceau. Dezinformarea le dădea acoperirea morală perfectă.
Dar cum faci să întorci din captivitatea dezinformării oamenii care deja sunt acolo?
Pentru că dacă te pui la treabă și demaști un fake news, de exemplu, nu ajungi la cei captivi, ci la publicul care oricum nu credea dezinformarea. Ce a făcut Delmer, fără să și teoretizeze, de aceea, e atât de importantă munca pe care o face acum Pomeranțev, poate fi rezumat în trei pași:
- Disloci monopolul pe care artizanii dezinformării îl au asupra emoțiilor. Ideea este să creezi povești alternative, care se adresează emoțiilor și care dau sentimentul apartenenței la o comunitate.
- Începi să introduci fapte, dar fără tonul profesoral pe care l-au tot exersat mulți jurnaliști din mainstream, de tipul „Democrația moare”. De pildă, o relatare despre străzile proaste din Rusia sau despre efectele benefice pe care muncitorii haitieni le aduc sectorului de construcții din America și așa mai departe.
- Creezi comunități alternative. Nu există doar germanul bun soldat, există și germanul familist, germanul catolic.
Sigur, nu funcționează bătând din călcâi, dar e o cale de a ajunge măcar în urechile celor complet neinteresați de fapte și mai ales de adevărul faptelor, din care nu pot extrage acest sentiment al apartenenței la o comunitate și la putere.
Peter Pomeranțev, care e jurnalist, nu istoric, are și interesul de a vorbi despre prezent și despre urgențele prezentului pe care, dacă le ignorăm, ne-ar putea duce în acele puncte de unde nu mai e ușor drumul înapoi, cum a fost nazismul.
O astfel de urgență este războiul la scară largă pe care îl duce Rusia în Ucraina, un război justificat preponderent prin dezinformarea și prin distorsionarea mentală și astfel morală a rușilor.
O alta e dată de procesele electorale din Occidentul liberal, democratic, în care putem vedea deja cum cresc germenii unor regimuri autoritare.
Într-unul dintre dialogurile pe care le are cu jurnalista Anne Applebaum, cei doi arată cum democrațiile nu mor, așa cum ne-am aștepta, pe câmpul de luptă, ci se deteriorează încet, sunt uzurpate, transformate lent, până când ne trezim în fața unor mulțimi fanatice, care au dreptul să simtă și să acționeze violent, resentimentar, excluzându-i pe cei etichetați ca străini.