„Nu e glumă! Atenție la sănătatea voastră”, scrie Alina Gorghiu pe contul de Facebook, enumerând apoi grozăviile pandemice ale zilei, cu peste 900 de cazuri noi de COVID-19.
Toate celelalte postări se înscriu în ceea ce se numește punctaj politic și sunt ode aduse prim-ministrului Cîțu, de fapt, candidatului la președinția PNL.
Nici măcar nu sesizează ruptura de nivel între realitatea socială și agenda politică.
În prima, părinții sunt lăsați pe cont propriu în ceea ce privește siguranța copiilor, școala începe ca-n fiecare an, așa cum se poate, medicii văd secțiile de ATI la fel de pline ca mall-urile; în cea de-a doua, puterea de cumpărare a românilor crește cât să stea umăr la umăr la umăr în cafenele, săli de cinema, săli de sport, încurajați de prim-ministrul care a anunțat că valul 4 pandemic nu se justifică în România.
Această decuplare a agendelor are consecințe nu numai în umplerea spitalelor cu cazuri grave de COVID-19, ci și în delegitimarea cronică a statului și a instituțiilor sale.
Cine guvernează
Fenomenul țărilor fără stat se referă la acele țări unde Guvernul nu își folosește autoritatea și pârghiile pe care le are pentru a organiza sisteme publice de educație, sănătate, ordine publică, adică de gestionare a binelui comun.
În astfel de țări, există servicii de sănătate, educație, dar accesul la acestea este arbitrar și inegal și în general administrat de rețele private, chiar și acolo unde e vorba despre școli/spitale publice. Altfel spus, fiecare e pe cont propriu și datele supraviețuirii, calitatea vieții depind în mod fundamental de posibilitățile personale și de rețelele informale, tribale de organizare și intermediere.
Altfel spus, de eternele variabile noroc și descurcăreală, cu care românii s-au autoamăgit în istorie.
România nu este o țară fără stat, ci o țară cu stat disfuncțional, adică un stat insuficient de matur pentru a rezista confiscărilor politice și care depinde, iată, de buna-credința și profesionalismul celor care ocupă funcțiile publice.
Instituțiile românești nu rezistă nici liderilor corupți, nici șefilor mediocri și avem exemple suficiente în cazurile ICR, corupt instituțional și redus la registrul mic, TVR, care nu mai are miză publică, după uzurpări politice succesive.
A fost o strategie pusă în practică desăvârșit de PSD - delegitimirea instituțiilor prin deturnarea de la rostul lor public și prin reducerea la mediocru – și repetată astăzi de Guvernul PNL – USR PLUS.
Iată, de pildă, Grupul pentru Comunicare Strategică, un titlu cu majuscule și cu o întreagă echipă administrativă, patronat de însuși Raed Arafat, dar care are un rost real minor: agregarea unor cifre și transmiterea zilnică, la ora 13:00, a bilanțului COVID-19 în România.
Nici vorbă de strategie, nici vorbă de legitimitate, nici vorbă de vreo autoritate. Dacă prim-ministrul decide că e mai convenabil din punctul de vedere al popularității ca valul 4 să nu se justifice, așadar nici măsurile și regulile de prevenire și control, atunci realitatea socială este dublată politic și distorsionată.
Cine merge la mall
Am mai povestit acest episod, îl reiau. Întrebat dacă măsurile pe care le ia nu sunt contra poporului, președintele bielorus Aleksadr Lukașenko a răspuns: „Nu au cum să fie contra poporului, eu vin din popor”. E o justificare populistă și, păstrând comparația doar la acest nivel al justificărilor prin recurs la popor, pentru că alminteri nu se poate face nicio comparație între România și Belarus, este scuza perfectă a guvernului condus de Florin Cîțu, cu concursul președintelui Klaus Iohannis.
Dacă totuși valul 4 survine în realitatea socială, acolo unde prețul pâinii e un indicator pentru coșul zilnic, așadar pentru acea putere de cumpărare pe care Florin Cîțu anunță triumfalist că a crescut-o, atunci responsabilitatea nu poate fi decât pe umerii poporului suveran, care astăzi se duce la mall și nu se vaccinează.
Winston Churchill este cel care spunea că un prim-ministru cu autoritate este cel care știe să ia măsuri antipopulare, pentru binele comun. Un principiu pe care statele funcționale nu îl sacrifică, nici dacă prim-ministrul candidează pentru șefia unui partid, nici dacă președintele are imaginea erodată, nici dacă liderul politic e la final de mandat.
Așa se face că președintele Emmanuel Macron și-a asumat comunicarea unor decizii nepopulare, cum este cea a vaccinării obligatorii a anumitor categorii profesionale, prim-miniștrii Israelului care s-au succedat în funcție în pandemie, Benjamin Netanyahu și Naftali Bennet, au decis ca intrarea în spațiile publice neesențiale (cafenele, săli de sport, săli de cinema ș.a.) să fie condiționată de vaccin sau de un test COVID-19, la fel ca liderii Austriei și Germaniei.
La București, însă, nu doar că nu există nicio restricție, dar nici măcar o regulă pe care Guvernul să și-o asume și apoi să asigure aplicarea ei.
Cine e țapul (ispășitor)
Dacă prim-ministrul și miniștrii vin din popor, asta nu înseamnă că nu trebuie să guverneze poporul, România nu e democrație directă.
Trimiterea la popor este un derapaj. Guvernanții au la îndemână cu totul alte instrumente de gestionare a binelui public, printre care și sancțiunea și coerciția, acolo unde regulilele care servesc binelui public nu sunt respectate.
De pildă, atunci când românii nu se vaccinează, punând astfel în pericol binele general, nu e treaba Guvernului să arate cu degetul oamenii, ci să folosească pârghiile sancțiunii și coerciției, așa cum fac guvernele amintite anterior.
Dacă motivul pentru care românii refuză vaccinul e că nu sunt convinși științific, atunci autoritățile trebuie să definească un beneficiu social, cum ar fi restricționarea accesului în spații publice neesențiale – mall, cinema, restaurant – pentru nevaccinați.
În loc să guverneze, însă, ambele partide de la guvernare se îndreaptă spre alegeri interne, prim-ministrul e chiar candidat, iar USR PLUS mai dă o perioadă de grație PNL, întâi să își aleagă șeful.
Eschivarea de la guvernare se vede mai puternic la PNL, dar, e sau nu convenabil, Ministerul Sănătății e în curtea USR PLUS și nu au fost nici dinspre el propuneri legitime, indiferente calculelor de putere, pentru ca vaccinarea să progreseze.
În ceea ce privește realitatea socială, nu agenda politică, guvernarea lipsește. Și cum puterea are oroare de vid, e un spațiu repede ocupat de autorități informale, rețele de supraviețuire și teorii alternative.
Fiecare e pe cont propriu, după datele personale pe care le are: nivel economic, educație, trib și cele două variabile naționale, norocul și descurcăreala.
