Lăsăm fentele să ocupe spațiul public, ceea ce poată să pară nevinovat; dacă însă privești dinspre Kremlin, România arată ca un pom roditor pentru planurile rusești.
Cu o criză economică împovărătoare și una constituțională care a așezat România în capitolul exemplelor negative, suntem consumați fie de teme de impostură, false, fie de dezbateri care par mici, dar care ne angajează ca și cum în joc ar fi identitatea noastră.
Aici este, de altfel, miza.
Dacă e ceva care să explice aderența oamenilor la dezinformări, teorii conspiraționiste sau felul în care oamenii devin capabili să urmeze un politician în mod evident narcisist, populist, dacă nu chiar versiuni mai autoritare, atunci este nevoia de apartenență, pe care o explică Peter Pomerantsev în cea mai recentă carte, în care descrie cum a fost contracarată propaganda nazistă, printr-o strategie gândită de un ofițer britanic și care, ca ultim resort, punea în circulație tocmai această nevoie de apartenență identitară.
În virtutea acesteia, omenii pot apoi raționaliza opțiuni evident grotești, cum ar fi aceea de a decide să se încoloneze în spatele unui politician care amplifică minciuni grosolane și teorii conspiraționiste. Adevărul faptic nu e niciodată o metodă prin care poți lupta contra dezinformărilor.
“Una dintre probleme este că tindem să privim acest lucru în termeni de informare versus dezinformare, doar că așa ceva nu funcționează.
Dezinformarea este un simptom, nu este cauza. Ideea de bază este despre narațiunile care atrag oamenii și despre acel gen de identificare care-i seduce. Trebuie să te uiți la forțele de atracție psihologică.
Nu este vorba aici despre adevăr și despre minciuni. Este vorba despre identitatea pe care crezi că o ai și despre poveștile prin care înțelegi lumea. Așadar, pur și simplu, trebuie să învățăm să spunem povești mai bune. Adică în loc să tot dezmințim, ar trebui să spunem narațiuni mai potrivite.
Discursurile noastre pot fi ele pline de adevăr, dar dacă nu le spunem cum trebuie, e degeaba. Trebuie să înțelegem rădăcinile psihologice ale atractivității acestui tip de propagandă: de ce este ea satisfăcătoare, ce compensează, de ce oamenii se simt atât de atrași de ea, nu cumva atinge o furie reprimată sau apelează la un sentiment de comunitate care a dispărut?”, explica Peter Pomerantsev, în interviul recent acordat spotmedia.ro.
Patru fente dilatate în dezbaterea publică
Avem, pe de o parte, teme manipulate și aruncate în spațiul public, pentru a crea percepția unui conflict social major, a unei stări sociale marcate de tensiune, și, pe de altă parte, teme care ar putea să pară minore, dar care, pe fondul unei societăți pentru care subiectele majore au devenit motive de insatisfacție și deziluzie, au un potențial toxic de tip post-traumatic.
- Sesizarea la CEDO privind anularea scrutinului prezidențial. Aceasta este un exemplu tipic de fentă de dezinformare, a cărei miză nu e să creeze informație, ci senzația unui climat de tensiune socială și a unui conflict între puterea politică și societate.
Dincolo de precaritatea teoretică, însă, această fentă dă în vileag contradicțiile de discurs ale candidatului extremist care servește intereselor Moscovei, cu intenție sau doar utilitate, Călin Georgescu: cu un mesaj auto-intitulat suveranist și deplângând imixtiunea instituțiilor europene în deciziile interne, candidatul extremist duce România la ușa CEDO.
Totuși, nici măcar expunerea disonanței cognitive nu va întoarce din drum un electorat decis să-l urmeze pe Georgescu, de aici și însoțirea a două elemente care, cognitiv, par a se anula unul pe celălalt: în pofida faptului că se declară anti-Rusia, poate cu ușurință să urmeze un candidat care joacă în scenele din care Rusia scoate profit.
Iată de ce a ține un discurs despre adevăr și democrație nu poate să treacă bariera și să ajungă la oamenii pentru care oximoronii se dizolvă și orice poate fi compatibil cu orice.
Peter Pomerantsev: “În primul rând, trebuie să spargi monopolul emoțional, așa că ai nevoie și tu de conținut plin de furie, sex, agresiune sau de oricare lucru atrăgător pentru aceste persoane.
În al doilea rând, trebuie să oferi oamenilor o identitate comunitară, ceva de care ei să dorească să aparțină, pentru că într-o perioadă de schimbări sociale uriașe, oamenii se simt foarte pierduți.
Iar în al treilea rând, trebuie să le oferi oamenilor un rol în lume, să simtă că sunt cineva care contează, și asta este ceea ce uităm adesea: cum le putem da oamenilor acel sentiment că pot și ei acționa în această lume, că au și ei un rost.
Așadar, acestea sunt lucrurile la care trebuie să lucrezi, deoarece acestea sunt lucrurile pe care cealaltă parte le exploatează foarte bine și tu trebuie să concurezi cu ea.
Niciunul dintre aceste lucruri nu este despre a ține oamenilor lecții despre democrație”.
2. Revoluția juridică a lui Călin Georgescu și chemarea oamenilor la CCR, astfel încât Curtea Constituțională să revină asupra propriei decizii de anulare a alegerilor.
Iarăși, pe fond, suntem în fața unei dezinformări, dacă scopul ar fi aflarea sau restabilirea adevărului: Curtea Constituțională nu-și poate anula propria decizie. Doar că miza nu este una care ține de adevărul faptic, ci este aceea a inducerii percepției unor instituții ostile societății.
Mai mult, ambele teme fac parte din strategia facilă de a fi creator de agendă publică, chiar dacă temele pe care le propui nu ar trece testul unei verificări faptice sau pe cel al relevanței.
3. Indiferent de bula în care ești, două teme au ajuns în comunitățile de social media: o mașină cumpărată de înotătorul David Popovici și românitatea pe care i-o putem cere actorului româno-american Sebastian Stan.
Aceste teme s-au așezat pe un teren românesc fertilizat, care din când în când dă naștere celor două mari atitudini identitare de fond: excepționalismul românesc și/sau blamarea identitară.
Cel mai adesea, cele două survin împreună: o statuie este construită și înălțată pe un soclu, pentru ca, în mișcarea următoare, să fie demolată. Un fel de sindrom al catastrofei așteptate, o anticipație a răului care însoțește, din capul locului, orice construcție a binelui. În psihologie, e un sindrom greu de dus pentru indivizii care caută drobul de sare de la început.
Ce ni s-a întâmplat cu David Popovici?
Pentru că asta e prima discuție: de ce, atunci când vorbim despre David Popovici (sau despre Simona Halep, la vremea ei, de pildă), vorbim, de fapt, despre noi înșine? Explicația e aceeași: nevoia de relevanță.
Pentru că democrația delegativă în care trăim ne taie din capul locului orice pretenție de a fi relevanți, investim cu așteptări personale orice altceva ni se pare că ar trebui să ne reprezinte. În acest caz, nu ne așteptăm de la David Popovici doar să câștige o competiție sportivă, ci să ne reprezinte, să fie așa cum nu ne sunt liderii.
Ce ni s-a întâmplat cu Sebastian Stan?
Aceeași nevoie de trib, adică de apartenență: dacă suntem din tribul demolării identității naționale – neinsprăvirea românească trecută prin Ralea, Drăghicescu, Cioran – atunci să admitem că Sebastian Stan nu e român, de vreme ce tot ce a învățat și a făcut bine nu provine din gene, ci din ceea ce i-a dat America: stil de viață, valori, educație. Dacă însă suntem din tribul excepționalismului românesc, atunci că admitem că actorul își datorează reușita geneticii și relației cu apartenența etnică. În varianta maximală, s-a spus despre Herta Muller că-și datorează Nobelul României, pentru că fără experiența odioasei Securități nu ar fi avut la îndemână așa teme literare de Nobel!
Înverșunarea care polarizează în jurul unor teme mici și false este, și ea, un simptom, nu cauza. Cauza e de căutat în sentimentul de ineficiență totală a societății în ceea ce privește temele care contează cu adevărat, care însă sunt scoase complet de sub jurisdicția societății civile și decise exclusiv în interiorul grupurilor/ cartelurilor politice. Societatea e pusă să aștepte, până când va fi chemată să voteze.
4. Fenta semantică.
Candidații de sorginte extremistă vor să fie desemnați drept suveraniști, în pofida faptului că, iarăși, sunt în prezența unei disonanțe cognitive.
“Ei nu mai au niciun fel de drept să se declare suveraniști în acest moment, pentru că pentru două săptămâni, când suveranitatea țării a fost asediată și atacată, așa-zișii suveraniști au stat pe margine sau chiar au aplaudat și au susținut acest atac.
Deci în momentul acesta nu mai putem vorbi de curentul suveranist, vorbim de un curent naționalist-extremist. Suveraniști în acest moment au fost cei care au apărat suveranitatea României, mă refer la acele curente și partide pro-europene, care au înțeles foarte bine cu ce avem de-a face.
Vorbim de aceste grupuri de rezerviști cărora, culmea, li s-au mărit salariile, dar totuși au votat cu Georgescu. Deci cred că vorbim de un curent mai larg, care se orientează vădit și fățiș împotriva integrării României în Europa”, a explicat profesorul Corneliu Bjola.
Resemantizarea este însă o tehnică larg folosită de populiști și autocrați, să ne gândim doar la cum a înlocuit Putin războiul de agresiune cu o operațiune specială.
Așa cum se întâmplă de regulă, fentele care intoxică spațiul public democratic nu trebuie să fie coapte în vreun laborator moscovit, germenii sunt autohtoni, dar profitul trece în buzunarul lui Vladimir Putin și al unui stat agresor, Rusia, care nu atacă doar pe câmpul de bătălie. De altfel, democrația nu așa moare, înfrântă de un tanc, ci erodată ritmic de personaje și mișcări pseudo-politice care o pun la îndoială, pe de o parte și, pe de altă parte, de carteluri politice care ar prefera oricând un iliberalism, cu condiția să fie de-al lor.