Aventura lui Prigojin este departe de a se fi sfârșit. S-a încheiat numai acel capitol menit să-l scoată pe președintele Putin biruitor, atotștiitorul care a presimțit de la început ce se va întâmpla, înțeleptul care n-a acționat până n-a adulmecat că este momentul potrivit și mărinimosul care și-a iertat chiar și pe unii dintre inamicii săi.
Alte capitole noi se deschid însă chiar acum, când aflăm că Prigojin nu mai este trădător, nu-l mai paște nicio pedeapsă și a ajuns pe mâna lui Lukașenko, nu se știe în ce scop.
Este, oare, pus acolo doar la păstrare, pentru ca să devină monedă de schimb, atunci când se va ivi momentul?
Sau poate că Belarusul este spațiul stabilit pentru regruparea paramilitarilor lui Prigojin, urmând ca, după refacerea potențialului și moralului trupelor, acestea să fie aruncate în luptă, cine știe unde?
Este, oare, gruparea Wagner parte din iminentul atac pe care-l pregătește Rusia asupra Ucrainei dinspre Belarus? Sau este parte din etapa viitoare a războiului total, când Rusia se pregătește să se dezlănțuie asupra Europei cu forțe proprii, cu cele ale Belarusului, cu Wagner și cu înspăimântătoarele focoase nucleare, din care o parte sunt déjà pe teren?
Multe întrebări, niciun răspuns. Deocamdată.
Concretă e doar aventura lui Prigojin, cel capabil să străbată Rusia pe un traseu de multe sute de kilometri, ajungând până aproape de porțile Moscovei, fără să poată nimeni a-l înfrunta. Nu-i asta dovadă că țara este, așa cum s-a mai spus, un înspăimântător tigru de carton, împăratul gol din poveste, în frunte?
Căci ce poate fi mai de neînchipuit decât o grupare paramilitară care mărșăluiește în neștire prin țară, fără să-i opună nimeni rezistență?
Iar când ajunge la doar 200 km de Capitală, în loc să auzim că armata țării și-a instalat inexpugnabile forțe defensive, aflăm că orașul a intrat în panică, liderii își fac bagajele de zor, familiile liderilor sunt déjà așezate în avioane, iar starea de spirit din oraș seamănă cu cea din vechea Romă, în momentul dramatic, când străjerul vestea sinistrul anunț: „Hannibal ante portas”!
Se pare însă că, deși în lumina celor de mai sus liderul Federației Ruse – împăratul gol, deh! – părea până în acele ceasuri perdantul absolut al evenimentelor, se redresează brusc, dă de înțeles că prezumtivul învins a devenit învingător și, într-un discurs de cinci minute, încearcă să sugereze că tot el va stabili regula jocului și pe viitor.
Ba chiar îi descoperi o neașteptată mărinimie, când afli că Prigojin este trimis ca jocheu la curtea lui Lukașenko, tocmai când nimic nu l-ar fi împiedicat pe Putin să-l închidă într-o cușcă de fier și să-l plimbe prin toată Rusia, cum îl plimbase cândva Timur Lenk pe capturatul Baiazid.
Reașezat pe poziția sa de biruitor, domnul Putin face ce știe el mai bine: trage concluzii, pune accentul pe vinovăția „trădătorilor”, pe faptul că ei vor fi pedepsiți, dar le și mulțumește soldaților și comandanților din grupul Wagner care au luat „singura decizie corectă”, oprindu-se în ultimul moment. Bravo lor!
Devenit deodată generos, Vladimir Vladimirovici le oferă foștilor răsculați trei variante de salvare: ori vor încheia contracte de angajare cu structurile militare ale Rusiei, ori se vor întoarce acasă la familiile și la prietenii lor, ori ”cine vrea poate merge în Republica Belarus”.
Ultimele cuvinte te lasă mut. Tonul sună ca un fel de „cine vrea n-are decât”. Te întrebi ce o fi acolo, în Republica Belarus? E un Purgatoriu privat? Este un fel de Siberie? Un Gulag? Firește, cea din urmă soluție înseamnă să împărtășească soarta lângă Prigojin, surghiunitul care a sosit déjà acolo. Sunt destui credincioși care o vor face.
De fapt, statutul lui Prigojin în Belarus este o enigmă. Nimeni nu știe ce face el acolo, ce vor face și alții care – eventual – l-ar urma.
Totul plutește în ceață. Un singur lucru pare clar: aventura s-a sfârșit, iar de acum încolo tot Putin va face cărțile. Singur, chiar și fără Prigojin, cel care-I fusese prieten.
Și chiar fără Lukașenko. De altfel, cred că rolul de materie cenușie pe care și l-a asumat acesta a luat sfârșit chiar în ziua când s-a ivit. Însuși liderul Belarus pare strivit de importanța acestui măreț rol, dobândit peste noapte, și iată-l că se umflă în pene în fața telespectatorilor marți, cu o bizară declarație.
Citez: „Eu i-am propus lui Putin să nu ne grăbim. Haide, zic, să vorbim cu Prigojin, cu comandanții, la care el mi-a spus, ascultă Sașa, este inutil, el nici măcar nu-mi răspunde la telefon și nu va vrea să vorbească nici cu tine”.
Observați? Putin îl tratează pe Lukașenko cu „Sașa” (diminutivul rusesc de la Alexandr), plângându-se că Prigojin îl ignoră. Iar respectivul „Sașa” îl consolează și se oferă să discute el. Rezultatul? „la 11 fix, chiar dacă Putin m-a avertizat că nu va răspunde, Prigojin a răspuns imediat. Aud glasuri: uite, președintele Belarusului te sună, vrei să vorbești cu el? Da, cu Alexandr Grigorievici voi vorbi”.
Împăratul este atât de gol, încât chiar și lui Lukașenko, atunci când se privește în oglindă, i se pare că a ajuns monumental în fața lui Putin.
Câtă distanță între acest moment când nici măcar insignifiantul Lukașenko nu mai simte obișnuita condescendență față de liderul Kremlinului și acea zi istorică de 24 februarie 2022 când cuvintele președintelui Putin intrau în legendă: „am ordonat desfășurarea unei operațiuni militare speciale”.
Mda, a ajuns marele Putin să-l salveze de la ananghie președintele Belarus!
Cine își putea închipui atunci că armata unui stat care se pretinde a fi mare putere a lumii va suporta rușinea de a-și vedea ocupat unul din cele mai mari orașe ale țării (Rostov-pe-Don, peste 1.100.000 locuitori), fără ca nici Marile Eșaloane ale Oștirii, nici garnizoana locală, nici forțele de ordine, poliția sau jandarmeria care veghează siguranța țării să nu se fi opus, să nu fi imobilizat o blindată, un tanc, ceva, să nu fi pus în cătușe măcar unul dintre răzvrătiți.
Ba, colac peste pupăză, există informații neconfirmate oficial, dar foarte credibile, cum că mercenarii lui Prigojin au fost întâmpinați în unele localități cu flori și cu bucurie de către populația civilă, care le-ar fi strigat: „isbaviteli!” – adică „eliberatorilor”.
În timpul acesta circulau știri despre fuga lui Putin din capitala țării – ba cu elicopterul, ba cu avionul – detaliile nu contează. Nu cred că domnul Putin, în toată cariera sa politică, a suferit vreodată o asemenea deteriorare a imaginii, ca atunci când părăsea Moscova în fața lui Prigojin, parcă anume ca să confirme zicala conform căreia fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.
Un șef de stat, un comandant suprem al Armatei, nu fuge de la sediu în momentele critice. Dimpotrivă, se afișează public, ca să stea neclintit la punctul său de comandă, precum un legendar general român, care rostea la Mărășești o sintagmă ajunsă legendă: „pe-aicea nu se trece!”.
În Al Doilea Război Mondial, regele George al VI-lea al Marii Britanii n-a părăsit niciun minut Londra, deși metropola era bombardată non-stop de temutele arme V-1 și V-2, primele rachete militare din lume.
Nici Stalin n-a părăsit Moscova atunci când germanii ajunseseră la vreo 40 km de oraș. A evacuat guvernul și arhivele în orașul Kazany, dar conducerea supremă, STAVKA, al cărui șef era el, a rămas pe loc.
Este de mirare că domnul Putin de la înălţimea înaltului său rang, n-a observat ce sabie a lui Damokles îi mai atârnă deasupra capului, una poate chiar mai apăsătoare decât revoluția de operetă a lui Prigojin: se apropie anul electoral 2024, când Vladimir Vladimirovici contează să fie reales, după ce și-a ajustat Constituţia anume în acest scop.
Principala lui carte în fața electoratului este aceea de luptător neînfricat, politician înțelept, patriot neînfricat, adevăratul binefăcător al națiunii, nu de șoricel fricos, gata s-o zbughească oricând, dacă i se ivește prilejul.
Este de așteptat ca președintele Putin să folosească răgazul care i-a mai rămas până la alegeri, ca să-și repare imaginea zdrobită de neașteptatele evenimente din ultimele zile. Dacă va reuși sau nu, asta depinde de propria sa dibăcie proverbială, dar și de varianta când ar apărea în cursa prezidențială un contracandidat plauzibil, neașteptat și simpatizat.
Nu-i mare lucru să apară. Mare lucru este ca nu cumva să cadă întâmplător și el de la vreo fereastră de zgârie-nori, lăsându-l iarăși pe Putin, concurent singur la urnă.