Ce ne spune lunga criză politică franceză și ce înseamnă „a câștiga alegerile”

Înainte de a desluși spre ce soluție de deblocare se îndreaptă democrația franceză după o vară agitată, se cuvin câteva scurte clarificări și explicații asupra unor aspecte specifice legate de sistemul constituțional, respectiv de criza politică începută în seara de 9 iunie.

Franța, rămasă fără guvern la aproape două luni după alegerile parlamentare anticipate, provocate surprinzător și neinspirat de Președintele Macron, își așteaptă noul Prim Ministru. Impasul prelungit și lipsa majorității parlamentare indică intrarea Franței în alt capitol al istoriei sale democratice.

Dincolo de numele premierului, francezii (și Europa) așteaptă mai ales să vadă cum vor face în cele din urmă partidele și politicienii din Franța necesara coaliție pentru a merge mai departe. Fără o coaliție, formală sau informală, Franța nu va mai putea fi guvernată. Este relevant și pentru UE, pentru noi inclusiv, nu doar pentru Franța, una din marile democrații și puteri fondatoare ale Uniunii, a cărei guvernare influențează deciziile și politicile adoptate la nivelul Consiliului UE.

Pe scurt:

Niciun sistem politic și constituțional, oricât de democratic și avansat ar fi, nu explică în detaliu și nu are pregătită o soluție pentru toate situațiile care pot apărea în viața politică reală. Nu întotdeauna există o soluție clară, punctuală, pe care să o găsim enunțată într-un articol anume din textul legii fundamentale. Lumea, societatea, politica se schimbă continuu iar această dinamică generează uneori situații inedite, chiar și în democrațiile cu vechime, rodate, care au trecut prin multe contexte dificile. Exact în aceste situații aparent nereglementate sau „de criză” se vede experiența, stabilitatea, maturitatea și inteligența politicii unei țări de a depăși impasul. Președintele Macron dă semne în aceste zile că soluția pe care o va propune se apropie iar Franța va avea curând un guvern. Nu toți vor fi însă mulțumiți de soluția prezidențială și de noul guvern.
Pentru a rezolva situațiile fără precedent, e nevoie de interpretări din ce în ce mai flexibile, mai creative și mai largi ale constituțiilor, care pot crea nemulțumiri, confuzii, proteste ale celor care vedeau altfel lucrurile. Teoretic, fiecare e liber să vină cu propria viziune asupra a ceea ce crede că se impune a fi făcut în situația respectivă, bazată pe propriul interes politic, dar ideea este că, până la urmă, o autoritate (de exemplu președintele, cum este criza de acum, în cazul Franței) vine cu propria interpretare asupra sensului Constituției și o aplică pe aceea, neputând fi acuzat de „neconstituționalitate”, din vreme ce Constituția nu dă un alt răspuns care să fie specific, punctual și precis.
A cincea Republică Franceză, gândită de Charles de Gaulle în 1958 (cu amendamentul constituțional adoptat în 1962, de alegere a președintelui prin vot direct universal) poartă amprenta personalității puternice și glorioase a generalului de Gaulle, a popularității sale triumfătoare de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și gândirii sale politice de „lider național” (cum îi plăcea să se considere), a grandorii idealurilor franceze, a ceea ce se presupunea atunci că se poate întâmpla „în mod normal” în democrația franceză, dar și a slăbiciunilor și eșecurilor politice ale celei de-a Patra Republici (1946-1958). Când a elaborat Constituția celei de-a Cincea Republici, de Gaulle era premier și se pare că și-a făcut constituția pe care și-o dorea ca viitor președinte. În decembrie 1958, de Gaulle a fost ales ca primul Președinte al celei de-a Cincea Republici pentru un mandat de șapte ani, la început prin votul Parlamentului, apoi, după revizuirea propusă de el în 1962, a fost reales președinte în 1965, de data aceasta prin vot universal direct. A demisionat după eșecul unui referendum propus tot de el, în 1969, cu trei ani și jumătate înainte de a-și încheia al doilea mandat.
În esență, tradiția politică franceză ne spune că, organizate la aproximativ o lună după alegerile prezidențiale, alegerile parlamentare confirmă de obicei o majoritate în Adunarea Națională de partea președintelui, dată de valul de simpatie creat în jurul câștigătorului alegerilor prezidențiale. Acest interval foarte scurt dintre prezidențiale și parlamentarele „la termen” este un privilegiu pe care Constituția l-a acordat Președintelui (adică de Gaulle și l-a acordat lui însuși, la vremea respectivă) pentru a-și asigura o majoritate parlamentară confortabilă și pentru a-l face pe Președintele Republicii șeful de facto al executivului Franței. Așa cum spunea politologul Maurice Duverger, Premierul Franței devine „grădinarul grădinii președintelui”. Președintele se ocupă de lucrurile mari, strategice, de direcțiile politice principale ale țării, în timp de Primul Ministru trebuie să rezolve chestiunile economico-sociale concrete, urgențele, administrarea țării, chestiunile tehnice. Când sunt de aceeași culoare politică, premierul este informal subordonat președintelui, deși formal guvernul răspunde în fața parlamentului. În cazul coabitării, relația dintre președinte și premier nu mai este de subordonare, nici măcar informală, ci de respectare strictă a atribuțiilor constituționale ce revin fiecărei funcții. Deși îl numește direct, fără să fie necesară aprobarea Parlamentului, Președintele nu poate demite Premierul. Doar Parlamentul o poate face, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
De Gaulle a lăsat moștenire Franței un articol constituțional extrem de simplu pentru numirea premierilor: „Președintele numește Primul Ministru”. Atât. Nicio condiționare. Nu voia bătaie de cap, consultări cu politicieni care îi displăceau, negocieri cu partidele pe care le disprețuia, condiții legate de respectarea ordinii numărului de mandate parlamentare ale partidelor etc. Articolul sugerează, prin simplitatea formulării, că președintele poate să numească pe oricine vrea el, o rudă, un prieten, soția sau fiul, pe cineva care trece în acel moment pe stradă, pe sub geamul lui. Nu este chiar așa. Într-adevăr, nimeni nu îi poate impune Președintelui pe cine să numească drept viitor șef al guvernului, nefiind nici măcar obligatoriu un vot de învestitură în Parlament (!), dar Președintele trebuie să țină totodată cont că, imediat după numire, Guvernul și Primul Ministru vor răspunde politic în fața Parlamentului, care poate iniția și vota o moțiune de cenzură pentru demiterea guvernului. Deci, nu poate numi chiar pe oricine, ci va trebui să facă o numire responsabilă de premier, care să aibă încrederea și suportul majorității parlamentare, pentru că nu este de dorit să cadă guvernul a doua zi după numire, dacă propunerea nu are sprijinul unei majorități. Articolul este simplu dar este și inteligent în același timp. Nu trebuie să spună mai mult.
În ansamblul Constituției unei republici semiprezidențiale, așa cum este cea de-a Cincea Republică Franceză, Premierul numit aparent discreționar de Președinte respectă principiul responsabilității politice în fața Parlamentului, un principiu specific tuturor democrațiilor parlamentare. Exact acesta este elementul de care se prevalează acum Președintele Macron când refuză să numească în funcție candidata propusă de NFP (Noul Front Popular), alianța de stânga, cea care a obținut cele mai multe mandate -dar nu majoritatea- în Adunarea Națională. „Candidatul stângii nu se bucură de susținerea unei majorități în Parlament”, deci numirea doamnei Lucie Castets ar aduce instabilitate politică și instituțională și ca atare nu va fi semnată de președinte. Chiar dacă ar pleca la drum ca guvern minoritar, e greu de crezut că va putea adopta decizii importante, că va trece proiectul de buget etc. Partidele de centru-dreapta și dreapta radicală au anunțat că nu o susțin. E drept că, dacă ar accepta propunerea blocului stângii, Președintele ar putea spune simplu și fără complicații că a dat o șansă coaliției de pe primul loc. Există această practică în multe democrații parlamentare europene, în care partidele încearcă pe rând să facă o majoritate, primind mandatul de la șeful statului în ordinea mandatelor, ceea ce nu este cazul în Franța. Macron nu dorește, de fapt, să dea stângii funcția de premier nici măcar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că nimic din Constituție nu îl obligă să o facă, pentru că are alt plan de guvernare și pentru că se teme de victoria extremei drepte în 2027. Și, mai ales, pentru că poate să facă asta. Fără să încalce Constituția și fără să-i ia „câștigătorului alegerilor parlamentare” dreptul de a guverna. Pentru simplul motiv că nu știm acum cine este câștigătorul real al alegerilor. Vom vedea curând.
Deși neanticipată probabil de Charles de Gaulle, autorul Constituției de la 1958 (care nu își imagina că poporul ar putea să nu își urmeze vreodată președintele ales, nealegându-i după o lună și un guvern convenabil), sistemul francez permite totuși coabitarea, adică situația cu un președinte de dreapta și un premier de stânga sau invers. Nu s-a întâmplat niciodată în timpul lungii președinții (pe atunci cu mandate de șapte ani) a lui de Gaulle, de10 ani și patru luni, dar s-a întâmplat ulterior de câteva ori, atât în timpul socialistului Mitterand cât și a neogaullistului Chirac. Coabitarea apare când partidul de opoziție câștigă o majoritate absolută în Parlament iar Președintele ține cont de noua realitate politică și numește un Premier din partea partidului de opoziție, neavând altă soluție. Foarte rar coabitarea apare în alegerile parlamentare la termen, cele care urmează imediat după alegerile prezidențiale, din motivele deja explicate. De regulă, coabitările pot să apară după dizolvări neinspirate de către Președinte a Adunării Naționale, la câțiva ani după alegerile prezidențiale, atunci când poporul nu mai este foarte încântat de președinte și nu îi mai votează masiv partidul, iar o altă majoritate a devenit clară în Adunarea Națională. Ce mai înseamnă însă coabitare în cazul unui președinte centrist, care poate lucra și cu centrul-dreapta, și cu centrul-stânga? A crezut într-adevăr Macron că platforma sa Ensemble, de centru, va câștiga majoritatea mandatelor în Adunarea Națională? Greu de acceptat. Sondajele erau destul de clare, scorul partidului lui Macron la alegerile europene din 9 iunie fusese destul de slab. „Barajul/frontul anti-extremă dreapta”, care se face de obicei la parlamentare în Franța, era limpede că va favoriza marea și eterogena coaliție de stânga, aceasta având mai mulți candidați intrați în turul al doilea decât Ensemble iar susținerile reciproce cu centrul realizându-se majoritar în favoarea stângii.
Dizolvarea Adunării Naționale a Franței în seara de 9 iunie 2024, printr-un gest ne-necesar, surprinzător și controversat al Președintelui Macron (gest emoțional sau tactic greșit?) după alegerile europarlamentare în care RN, partidul dreptei radicale a lui Marine Le Pen, a obținut primul loc cu 31%, a generat o situație politică foarte complicată. Alegerile parlamentare din 30 iunie și 7 iulie nu au dus la nicio majoritate parlamentară, nefiind clar „cine a câștigat alegerile”, „cine are dreptul să guverneze” și după ce criteriu. Vom explica în articol cum s-a ajuns la situația anulării tradiției politice franceze a alternanței la guvernare socialiști-republicani și la politica fără majoritate oficială, pentru care Franța nu pare pregătită.
Franța nu are însă nici exercițiul, nici cultura coalițiilor politice interne, așa cum le are Germania de multă vreme, de exemplu. Câte unul din marile partide tradiționale franceze, republicanii sau socialiștii, obișnuiau să guverneze țara una sau două legislaturi, pe baza majorității din Adunarea Națională, de aceeași culoare cu președintele sau, rareori, în coabitare cu acesta. Republica avea, înainte de Macron, o politică bine așezată, solidă, tihnită, alternând puterea între o Franță progresistă, sindicalistă și urbană, de stânga dar nu neomarxistă, și o Franță catolică, burgheză sau rurală, conservatoare, de dreapta dar nicidecum neofascistă. Această imagine duală, socialist-republicană, moderată, nu mai există, cele două partide pe care se sprijinea prăbușindu-se. În locul lor, au apărut o extremă dreaptă puternică, virulentă, naționalistă, anti-liberală și anti-europeană (RN-Le Pen), votată de 37% dintre francezi, și o extremă stângă anti-capitalistă, neomarxistă și cam la fel de anti-europeană (LFI- Mélenchon și comuniștii întorși din mormintele politicii Europei), grupați împreună cu socialiștii și ecologiștii sub umbrela unui NFP incoerent, votat de 26%, iar între ele un Centru (Macron) de 24%, în pierdere de procente dar care știe să-i joace pe degete pe ceilalți – cu stânga s-a unit ca să nu câștige dreapta alegerile iar cu dreapta se va înțelege ca să nu guverneze stânga. A funcționat „șmecheria” o dată, dar nu știm dacă va mai funcționa încă o dată, în 2027, sau se va termina cu adevărat prost pentru Franța și pentru UE. De aceea, Macron nu are voie să rateze guvernarea în Franța următorilor trei ani iar el este perfect conștient de riscuri și de responsabilitatea moștenirii sale politice.
Ce înseamnă, de fapt, să câștigi alegerile în Franța? De ce presa a relatat atât de simplist iar redacțiile s-au luat unele după altele, din formalism și superficialitate, titrând pripit că „stânga a câștigat alegerile parlamentare”? Vom da răspunsul în cuprinsul articolului.
Anticipez că foarte curând va veni numirea Premierului. Probabil, până la sfârșitul săptămânii viitoare. Și că se va inaugura astfel un nou capitol în politica franceză, cel al guvernelor de coaliție informală, construite în jurul unei personalități centriste, moderate, mai mult sau mai puțin independente, cu susținere și dinspre centru-dreapta, și dinspre centru-stânga. Cu avantajele și dezavantajele acestei soluții inedite, fluide, flexibile, în care nu este foarte clar ce forțe politice sunt la guvernare și cine este în opoziție, dacă este o guvernare de dreapta, de stânga sau de centru (sau cu elemente din toate cele trei), și ce partid politic poartă răspunderea guvernării dacă lucrurile nu vor merge bine. Dar va fi, totuși, o ieșire onorabilă dintr-o lungă criză politică, la sfârșitul căreia se va putea spune că, iată, „Macron a reușit să numească premierul și nu a dat nimic extremelor de dreapta și de stânga”. Nu este clar însă dacă această evaluare ar fi valabilă pe termen scurt, mediu sau lung.