Dintre toți președinții postdecembriști, Klaus Iohannis lasă țara, după două mandate, cu o erodare avansată a reprezentării politice, o delegitimare a instituției prezidențiale și o fisurare a țesăturii democratice, pe care încă o mai susține o parte semnificativă a societății, a cărei cultură politică este superioară instinctelor iliberal-populiste ale celor care dețin puterea politică. Dar mai ales lasă statul cu o datorie imensă.
În cel de-al doilea mandat al președintelui Klaus Iohannis, câștigat în virtutea ofertei anti-PSD pe care a făcut-o electoratului, cerându-i astfel un mare cec în alb, s-a definitivat procesul de uzurpare a instituțiilor democratice, început de FSN și Ion Iliescu.
Președinția este una din aceste instituții și consecințele sunt pe termen lung, cea mai perfidă fiind compromiterea contractului de reprezentare a cetățenilor.
Deturnând în mod nemijlocit votul cerut, Klaus Iohannis a demonstrat că puterea celor fără de putere de grup politic nu există.
Cetățenii au fost astfel excluși de la participarea politică, fiind reduși la masa electorală care votează o dată la patru ani și apoi, între scrutine, nu mai are nicio pârghie de participare democratică. Din votul anti-PSD pe baza căruia și-a asigurat un al doilea mandat, Klaus Iohannis a făcut un pachet de negociere personală a unei funcții europene.
O tranzacție din care cetățenii nu doar că au fost excluși, deși se face tot uzurpându-le reprezentarea, dar pentru care nu s-a făcut nici măcar efortul minimal al unei puneri în scenă.
Suveran, autarhic, iritat de interpretarea constituțională că atributele funcției sunt, totodată, obligații, Klaus Iohannis a dispus transmiterea pe surse că România (sic!) îl propune pentru șefia NATO, fără să facă măcar un gest minimal de transparență.
Nu a făcut declarații despre miza funcției pentru România, nu a prezentat un proiect, nu a acordat un interviu în care să se explice, nu a trimis un comunicat de presă. Nici măcar un simulacru de prezență pe agenda românilor nu i-a fost necesar.
Toată afacerea a fost redusă la negocierea dintre el și guvernul condus de social-democratul Marcel Ciolacu: listă comună la alegerile europene, validarea lui Marcel Ciolacu pentru candidatura la președinție contra propunerii pentru conducerea NATO.
În acest fel, funcția prezidențială a fost încă o dată compromisă și denaturată de la obligațiile pe care le are față de cetățeni și țară. Pentru că, dacă electoratul e trecut la neglijabile, la fel a fost și țara: chiar după ce Statele Unite, Marea Britanie și Germania au anunțat susținerea pentru Mark Rutte la șefia NATO și în contextul în care forțele nedemocratice și ostile Occidentului speculează orice lipsă de unitate a Vestului, puterea politică de la București se așază lângă Turcia lui Erdogan și Ungaria lui Viktor Orban. O operațiune decisă exclusiv politic, lăsând chiar și Ministerul de Externe descoperit, după cum arată lucrurile.
O datorie trecută României, aflată în situația ingrată de a demonstra că este mai mult decât un președinte vanitos, resentimentar că voința lui de funcție europeană nu a fost îmbrățișată de națiune.
De altfel, în toată chestiunea războiului din Ucraina și a ecuației de putere din UE, România a fost nedreptățită nu de partenerii occidentali, nu de Ucraina care ne ține scutul, ci de un președinte și un guvern care au alimentat neîncrederea socială și, în loc să întărească societatea și țara, au preferat să o fragilizeze tot mai mult, prin alimentarea populismului, a narativelor toxice – chestiunea Bâstroe e rămas în continuare neasumată și nedecontată politic de ministrul Grindeanu, cel care a lansat-o.