Atunci când pun în scenă o minciună grosolană, când orchestrezi un spectacol grotesc, când propui scenarii gogonate, nu te aștepți să fii crezut și votat. Nu asta cauți să obții, ci parazitarea agendei publice cu zgomot și mai ales neîncrederea. Or, la fel ca în cazul corupției, neîncrederea e un element important în strategiile politice.
După o perioadă lungă petrecută într-o comunitate sătească din nord-estul țării, antropologul Radu Umbreș înțelege că unul dintre elementele care pot explica dinamica societății este neîncrederea.
Am ieșit din comunism cu un depozit consistent de neîncredere în celălalt – oricine te putea turna și nu aveai un mecanism de verificare rapidă și el s-a pus în funcțiune imediat, ori de câte ori interacțiunea era socială sau cu autoritatea.
Exemplul vignetă dat de Umbreș (cartea e recent apărută, în traducere, la Editura Humanitas- Neîncrederea: Cum funcțíonează România profundă) este acela al grajdurilor de la marginea satului, pentru cine își amintește Cooperativele Agricole de Producție (CAP). Erau grajduri funcționale, clădiri solide, puteau fi folosite, totul era de-a gata. Ce au făcut oamenii? Au împărțit cu cretă practic spațiul, au spart și demolat clădirile, bucată cu bucată și apoi și-au împărțit zidăria demolată.
Întrebarea firească e una de uimire: de ce ai demola ceva care e în picioare, funcțional, care poate fi folosit, pentru a-ți împărți apoi ruinele în saci?
În fond, te-ai fi ales cu mai mult dacă acele clădiri ar fi fost întrebuințate colectiv și apoi împărțite beneficiile de pe urma acestei utilități puse la treabă. Răspunsul pe care antropologul l-a găsit este că neîncrederea era raportul fundamental între oameni, chiar și făcând parte dintr-o comunitate mică, de tip sătesc.
Încrederea era un bun exclusiv pentru spațiul privat, adică acela al "neamului", rudele de sânge și prin alianță.
Or, cei care au cultivat neîncrederea ca mod social înainte de 1989 au păstrat rețeta politică și după, în democrația fragilă pe care au deturnat-o ori de câte ori le folosea.
Multe dosare de corupție privesc funcționarii locali, administrațiile locale și ne amintim situațiile la limită umoristice, altminteri grotești, cu localități cu un primar în închisoare și altul, interimarul, cu un dosar în lucru.
Aceasta e condiția primară pentru ca oamenii să nu aibă încredere că autoritatea lucrează pentru binele lor comun, ci fiecare pentru folosul lui, dacă tot a avut norocul unei funcții publice.
Or, această înțelegere a funcției publice, din care ocupantul trage foloase private, este una care, paradoxal, folosește politic. În primul rând, e vorba despre așteptări mici: dacă așteptările sunt mici, un primar care cultivă flori e perceput ca făcând totuși treabă, chiar dacă străzile sunt neasfaltate ori trotuarele pline de mașini.
În al doilea rând, neîncrederea ca mod social de relaționare poate crea polarizare. În al treilea rând și e ceea ce actori politici speculează, neîncrederea devine o prezumție universală: cu toții fură, sunt corupți, ceva rău a făcut fiecare.
Acesta e scopul pentru care o fițuică imposibil de crezut ca atare despre un angajament semnat de Nicușor Dan cu Securitatea a fost aruncată pe piață.
Documentul avea toate însemnele falsului și a fost repede demontat ca atare. A rămas însă prezumția de neîncredere, suspiciunea că și Nicușor Dan ar fi putut să facă ceva rău și mai ales sporovăiala pe teme minore, parazitare, care, de altfel, a fost strategia mainstream-ului politic la aceste alegeri din care temele europene au fost intenționat ținute sub capac, în vreme ce partidul de la guvernare, jumătatea cu prim-ministru, cere oamenilor să voteze românește.