Discuția despre atacarea Austriei la CJUE pentru despăgubiri ca urmare a pierderilor suferite de Romania din cauza blocării aderării la Spațiul Schengen, deschisă de Marcel Ciolacu, este o aberație populistă, după cum au explicat pentru SpotMedia.ro specialiști în domeniu.
O acțiune la CJUE pe tema Schengen ar putea fi analizată, însă în condiții și termeni cu totul diferiți.
Câtă vreme cel care a decis că România rămâne în afara Spațiului Schengen este Consiliul UE (prin JAI), în decembrie anul trecut, orice acțiune împotriva Austriei pentru despăgubiri este pierdere de vreme, ea nu are temei. Deci este doar un exercițiu de retorică electorală.
Ceea ce ar putea fi în discuție, afirmă sursele consultate de SpotMedia.ro, este o acțiune a României la CJUE împotriva decidentului, a Consiliului mai precis.
Nu acum, pentru că atacarea deciziei din decembrie putea fi făcută numai în termen de 2 luni, deci în februarie termenul a expirat. O nouă oportunitate ar fi deschisă doar dacă un alt Consiliu JAI, de exemplu cel care urmează în președinția spaniolă, ar pune pe ordinea de zi chestiunea extinderii cu România și Bulgaria, iar ea nu ar trece la vot.
Surse din MAE spun că, în decembrie, ministrul de Externe de atunci, Bogdan Aurescu, ar fi cerut agentului CJUE al României o analiză de oportunitate pentru o acțiune. Aceasta ar fi arătat că se poate încerca, însă președintele Iohannis ar fi decis să nu fie inițiată.
Cel care a inițiat o acțiune împotriva Consiliului UE la CJUE este europarlamentarul Eugen Tomac, însă pentru admiterea acestei acțiuni ar fi necesare unul din două elemente:
- fie CJUE să asume o premieră, anume ca un cetățean să atace un stat la CJUE, ceea ce ar duce la inundarea curții cu asemenea acțiuni
- fie în proces să intervină și alte țări susținătoare ale poziției lui Eugen Tomac, eventual chiar România, ceea ce să pună acțiunea într-un tipar admisibil.
Dar au țările Schengen vreun interes să intervină? Și aici ajungem la aspectul cel mai delicat al unui asemenea demers.
Ceea ce poate fi invocat la CJUE este spiritul Tratatului de aderare, în favoarea extinderii Spațiului Schengen, coroborat cu faptul că România a îndeplinit criteriile tehnice, invaliditatea argumentelor Austriei care ea însăși a recunoscut până la urmă că folosește cazul României și Bulgariei pentru a sancționa nefuncționalitatea sistemului Schengen în ansamblu, deci nu pentru că de vină ar fi cele două țări.
Argumentația ar fi în armonie cu viziunea CJUE, mai degrabă integratoare, dar o admitere tranșantă ar însemna ca de acum înainte Consiliul să poată lua o decizie împotriva veto-ului formulat de un stat membru.
Până la urmă, aderarea la Spațiul Schengen are două etape prevăzute de tratat. Mai întâi, îndeplinirea condițiilor tehnice, apoi votul în Consiliu, cu drept de veto pentru oricare dintre țările membre.
Este deci clar, din procedură, că votul în Consiliu nu este forțat de îndeplinirea condițiilor tehnice, nu este unul strict formal și orice stat poate bloca o majoritate.
De ce? Pentru că, după cum explica europarlamentarul REPER Dragoș Tudorache pentru SpotMedia.ro, Spațiul Schengen înseamnă în primul rând încredere:
“Decizia politică nu are niște criterii. N-o să vă spună nimeni niciodată un criteriu politic pe care trebuie să îl îndeplinești ca să-ți dea decizia politică.
Ea ține de libertatea politică pe care un lider simte că o are pentru a merge în Consiliu și a da un vot, iar acea libertate vine dintr-un temei foarte solid de încredere.
Schengen egal încredere. Întreaga construcție Schengen, toate criteriile tehnice care trebuie bifate au un liant care se cheamă încredere.
Prin crearea spațiului Schengen, fiecare stat a renunțat la una dintre competențele sale esențiale. Am renunțat la propriile frontiere, iar pentru asta, că nu îmi mai păzesc propria frontieră, trebuie să am încredere în cei care îmi preiau această responsabilitate.
Trebuie să am încredere că acel stat care este cinci state mai încolo și păzește frontiera externă, care devine frontiera mea externă, acel stat, cu funcționarii săi, cu instituțiile sale, cu propriile echilibre instituționale, cu legile sale, este capabil să îmi păzească frontiera, ca și cum mi-aș păzi-o sigur. Despre asta este Schengen.
Dacă un lider politic, un guvern, un parlament al unui stat membru nu are această încredere într-un alt stat, atunci apare o problemă politică și ea nu se poate cuantifica.”.
Poți să obligi prin decizie CJUE o țară să aibă încredere? Și, mergând mai departe, poți să introduci practic votul imperativ, care este considerat inadmisibil inclusiv de Constituția României?
Este o discuție dacă vreo țară UE va dori să creeze acest precedent. Iar dacă ar fi făcut vreodată politică europeană, poate nici România nu ar trebui să și-l dorească.
Simplul fapt că noi am fost mereu de partea proastă a unui veto, de partea efectelor, nu înseamnă că nu am fi avut și noi acest instrument foarte important de negociere în numele unui interes național, în ipoteza că am fi identificat vreodată acest interes altfel decât heirupist și isteric, după ce am fost primii care l-am sabotat ani de zile.
Și în chestiunea Schengen România a dat motive continue de neîncredere. Degeaba ai echipamente dacă ele sunt scoase din priză în momentele cheie, precum SCOMAR când intrau bărcile cu droguri. Degeaba ai echipamente când zburau nestingherite avioanele de contrabandă cu țigări.
Degeaba te juri că lupți cu corupția când în Portul Constanța nu descoperi doi ani nici măcar un gram de drog și ești campion la traficul de carne vie. Să nu uităm totuși că până anul trecut erau mai multe state care se opuneau, exact pe motive de încredere. Și e de discutat dacă neîncrederea s-a dus sau doar consideră acum că circumstanțele sunt mai importante decât broasca de înghițit.
Dacă încrederea era în regulă, poate nici Austria nu-și permitea să facă din România pionul său electoral și de confruntare cu UE.