S-au înregistrat multe demisii din grupul parlamentarilor PNL. Mi-a atras atenţia cea a deputatului Claudiu-Martin Chira, care a anunțat că se retrage din grup și va activa ca deputat independent, la del ca alţi colegi.
Cea dintâi consecință este, evident, aceea că deputatul nu va mai trebui să voteze numai așa cum îl obligă șeful grupului liberal, care primește și el ordine „de sus” cum să pună liberalii în urnă votul lor secret.
Declarația făcută de Claudiu-Martin Chira cu prilejul demisiei sale din grupul parlamentar PNL aruncă în derizoriu politica noilor lideri liberali și-i acuză de trădare a electoratului:
„Astăzi mi-am dat demisia din grupul parlamentar al PNL și voi activa în perioada următoare ca deputat neafiliat. Se anunţă un blat alături de PSD ȋn Parlament, pentru a susține o glumă de guvern minoritar, iar eu nu pot sa fiu părtaş la o asemenea trădare a electoratului care ne-a ȋnvestit cu ȋncredere şi speranţă”.
„O glumă de guvern minoritar” – iată o sintagmă care pune sub semnul ridicolului scenarita încercărilor nereușite ale domnului Ciucă de a atrage partidele la negocieri și încercarea mai nouă cu „negocierile de la om la om”.
Nu sunt convins că premierul nominalizat știe să negocieze mai bine decât negociase politicianul Cioloș, dar oricâtă putere de convingere ar avea dânsul, nimeni nu-și trage singur un glonț în picior, votând ce-i cere Generalul și nu ce-i ordonă politrucul.
Ce sperați să obțineți, negociind „de la om la om”, stimate domnule General? În politica dâmbovițeană, negocierea nu înseamnă să convingi partenerul cu privire la vreun principiu doctrinar sau vreo atrăgătoare formulă ideatică. Negocierile noastre sunt exact de tipul „dă-mi ca să-ți dau”.
Ce poate să le dea domnul Ciucă amatorilor de chilipiruri politice, când domnia sa nu este încă decât ministru la Apărare?
Asta mergea pe vremea păpușarului Dragnea sau fantoșei sale Viorica. Amândoi aveau ce împărți: funcții și fonduri. Ce poate împărți domnul Ciucă, neinstalat la butoane și conectat numai la înțelepciunea domnului Cîțu?
Cei 13 liberali demisionari vor vota sigur contra guvernului-fantomă al Generalului, așa ceva este pentru ei nenegociabil.
Iar domnul Chira are previziuni care-i pun la zid pe susținătorii lui Cîțu:
„…marea masă a liberalilor, a căror nemulţumire o simt zi de zi, va răbufni şi va reacţiona public ȋmpotriva acestor parveniţi politici care şi-au bătut joc de toată munca noastră, de blazonul nostru, de angajamentele luate şi de voturile primite…”
Nu știu pe ce se bazează predicția domniei sale, cu privire la o așteptată răbufnire a mulțimii liberale, dar parcă îmi amintesc din citite că marile revoluții din trecut au fost precedate de mici grupuri ale nemulțumiților, ajunși la un moment dat să se exprime în public.
Simt deja suflul stârnit de câțiva liberali nemulțumiți. Poate unora suflul le pare numai o briză, dar și briza poate prevesti o mare furtună, dacă nu chiar un tsunami într-un partid debusolat, ca a domnuui Cîțu.
Păstrând proporțiile, gândul mă duce la superbul monolog al lui Don Basilio din piesa „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais, unde acesta îi explică seniorului Don Bartolo că, oricât de mare ar fi o furtună, ea începe numai cu „un venticello”, adică o adiere.
Iar, dacă bulgărele de zăpadă se rostogoește cu viteză, adierea poate ajunge rapid vijelie sau furtună, măturând totul în calea ei. Beaumarchais făcea parte dintr-un grup de nemulțumiți, care ținteau departe. Într-un mod foarte metaforic, dramaturgul îndrăznea să prefigureze (în 1773) iminența Marii Revoluții Franceze (1789).
La cu totul altă scară, mult mai modestă, se pare că domnul Florin Cîțu și susținătorii săi n-au tras cuvenita învățătură din Beaumarchais, mai sigur poate nu l-au citit sau, și mai sigur, nici n-au auzit de acest Beaumarchais, greu de pronunțat.
Oare nu percep ei ce avalanșă se poate rostogoli în partid, dintr-un simplu murmur, declanșat deja?
Și nu mă doare ce-i poate aștepta pe ei, cât mă doare când bag de seamă la atitudinea președintelui Iohannis. Ori nu înțelege pe ce tobogan riscă să alunece împreună cu liderii susținuți de domnia sa, ori înțelege dar acceptă tacit dezastrul, conform regescului principiu: după mine, potopul.
Ce face domnul Cîțu în fața iminentului dezastru pentru el, stârnit prin demisiile în cascadă ale colegilor politici? Nu face nimic. Se laudă pe sine, asigurându-ne pe noi că guvernează foarte bine și că românii sunt mai îndestulați acum decât înaintea scumpirilor, a inflației și a iernii care bate la ușă.
Demisiile nu mi se par a fi o simplă boare, sosită pe deasupra viilor, scuturând puful păpădiilor. Sunt nori negri, care s-ar putea să vestească o mare furtună, dacă nu chiar un tsunami în PNL.
Ar putea să se îngrozească liberalii cât de departe țintea Beaumarchais: în limbajul său metaforic, îndrăznea să prefigureze (la 1773) iminența revoluției franceze din 1789.
Păstrând proporțiile, simt că nemulțumiții din PNL se înmulțesc rapid, că la fiecare câteva zile mai demisionează încă un liberal din grupul parlamentar, că aripa Cîțu se subțiază și că se îngroașe aripioara Orban. De aici până la sciziune e numai un pas. Iar de la sciziune până la spulberare ar putea fi pasul al doilea.
Atenție, domnule Cîțu, atenție domnilor susținători ai săi, al treilea pas nu există.
Numitorul comun al tuturor demisiilor liberale din ultima vreme este revolta împotriva stilului de conducere al noilor lideri și împotriva modului cum au acționat, dinamitând o guvernare stabilă, ca s-o facă țăndări și să târască țara spre haos.
Aproape concomimitent cu demisia deputatului Chira, a demisionat și deputatul Ionel Dancă, făcând o declarație în mare măsură asemănătoare cu cea a celui dintâi:
„Practic, noi, în PNL, am fost în faţa oamenilor cu un mesaj şi cu un program de guvernare care a primit votul de încredere al românilor la alegerile parlamentare din 2020, în singura formulă legitimă de guvernare alături de coaliţia formată din PNL, USR şi UDMR. Românii ne-au dat acest vot pentru a guverna România patru ani şi pentru a pune în aplicare programul de guvernare. Ceea ce se întâmplă în aceste zile nu are nicio legătură cu votul românilor”.
El observă, pe bună dreptate, că rezultatul alegerilor nu permite formularea altei ecuații a noii majorități, decât numai în formula PNL-USR-UDMR. Aceasta este alianța rezultată din alegeri, singura posibilă pentru formarea majorității, singura care ar putea avea la bază ceea ce a exprimat electoratul la urnă, singura unde a dominat concordia și înțelegerea, până a intervenit domnul Cîțu.
Cu aceeași explicație au abandonat în cascadă și alți membri ai grupului liberal de la Cameră deputațul Constantin Șovăială, fostul ministru al Agriculturii Adrian Oroș, deputații Alexandru Kocsis, Ovidiu Florean, Ion Ștefan, George Ionescu și alții, toți într-un glas și cu aceeași motivație: nu se mai regăsesc într-un partid care a abandonat programul în baza căruia a fost votat.
Un laitmotiv se răspândește ca o contagiune în rândul liberalilor: „nu asta a voit electoratul, atunci când ne-a votat”.
Două pericole letale pândesc astăzi partidul liberalilor.
Pe de o parte, riscul scindării fiind aproape inerent, este puțin probabil ca oameni de bază ai formațiunii să-și abandoneze pozițiile lor din partid, lăsându-și soarta la voia întâmplării. Dacă și-au pus în gând să-și facă propria formațiune, faptul ar putea produce derută printre ceilalți cîțiști și nu poate intui nimeni încotro s-ar putea îndrepta ei.
Pe de altă parte, scindarea ar însemna scăderea la minimum minimorum a încrederii electoratului în partid, în liberali și chiar în liberalism.
Nu cred că merită nici partidul, nici românii asemenea soartă. Dar mă îngrijorează cuvintele filosofului francez Joseph-Marie (1753-1821), care au făcut legendă: „Orice naţiune îşi are conducătorii pe care îi merită”.
Mă întreb, în naivitatea mea: chiar numai pe Cîțu îl merităm noi sau ne-a păcălit ilustrul filosof, așa, ca de întâi aprilie?