Abolirea monarhiei de la sfârșitul anului 1947 a fost urmată de desființarea sărbătorii naționale a românilor, 10 Mai, și înlocuirea ei cu trei sărbători, mai puțin naționale, dar prezentate ca fiind cât se poate de populare: 1 Mai, 23 August și 7 Noiembrie.
Aceasta din urmă nu era nici națională și nici populară: aniversa un eveniment dintr-o țară vecină. 7 noiembrie este ziua când, în anul 1917, s-a declanșat la Petrograd atacul Palatului de iarnă (actualul muzeu „Ermitaj”) marcând succesul revoluției bolșevice, ziua când a învins Lenin, iar Stalin s-a instalat de-a drepta lui.
Era acel Stalin pe care Lenin și l-a făcut om de încredere ridicându-l la rang mare, dar care (în opinia multor memorialiști), urma să-i tragă mai târziu preșul de sub picioare, agravându-i „iubitului conducător” boala de care suferea și care l-a dus, în cele din urmă, la sfârșit.
Sfârșitul era așteptat cu nerăbdare de către „numărul doi” al partidului și statului, Stalin. Era așeptat și cu oarecare îngrijorare, întrucât, de după colț, același sfârșit era pândit de mai mulți rivali, pe care Stalin i-a eliminat unul câte unul, fără milă, devenind unic cârmaci.
Traseul ispititorilor crenvurști
De 7 Noiembrie, „oamenii muncii” din București erau cu toții chemați să se trezească în zori și să se prezinte „pe traseu”. Nu disimulez faptul că bucureștenii simțeau un motiv de bucurie, când auzeau cuvântul „traseu”: În acele zile de foamete postbelică, pe marginea drumului cu coloanele de manifestanți erau amplasate tonete, unde, dacă aveai noroc, apucai să cumperi numai rarități: limonadă „Cico”, chifle cu șuncă, cornulețe și, mai ales, crenvurști calzi.
Atunci, la sfârșitul anilor ‘40, dar și mai târziu, în anii ‘50, să apuci o pereche de crenvurști calzi era un adevărat festin, căci bucureștenii nu aveau prilejul să vadă nicăieri vreun produs din carne, după ce țara fusese ocupată de trupele sovietice, care aveau liber să rechiziționeze orice alimente, dacă le erau de trebuință.
Pentru o pereche de crenvurști, dar și pentru a nu fi anatemizat ca dușman al poporului, bucureșteanul parcurgea pedestru întregul traseu de la sediul întreprinderii unde lucra, până în piața Victoriei, unde aplauda frenetic portretele uriașe ale liderilor sovietici și portretele mai mici ale conducătorilor noștri, un fel de CEX, ca să vorbesc în termeni actuali.
Fiecare cu atuul lui
Nimeni nu dădea atenție respectivilor „tovarăși” din ceea ce am numit eu CEX. Toți știau că, în frunea țării, erau trei stâlpi de temut ai regimului: ministrul de externe Ana Pauker, șeful partidului comunist Gheorghe Gheorgiu-Dej și prim-ministrul Petru Groza.
Ciudate personaje! Ana Pauker era omul Kremlinului, plasată la București cu menirea de a sovietiza țara și, eventual, a prelua singură puterea, dacă se va dovedi destoinică în fața șefilor sovietici respectiv a lui Stalin.
Gheorghiu-Dej era recunoscut ca luptător comunist din ilegalitatate. Imaginea lui amintea ”agitatatorul” de la niște ateliere din Dej, dar mai ales de la atelirele CFR Grivița din București, unde a participat la inițierea grevei din 1933, în urma căreia a fost acuzat ca instigator și condamnat la muncă silnică.
A trecut prin închisorile din Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, devenind un element foarte activ în celulele comuniste clandestine subterane și lider al facțiunii din închisori a partidului. Facțiunea din închisori făcea distincție dintre comuniștii aflați în țară, și cei din exil, aflați la Moscova și grupați în jurul Anei Pauker.
Atuul Anei Pauker era susținerea și finanțarea mișcării de către sovietici. Atuul lui Gheorghiu-Dej era susținerea comuniștilor din țară și finanțarea – în bună parte – de către un mare moșier ardelean, care-și spunea „doctor Petru Groza”. Avea doctoratul în drept.
Latifundiarul, prieten cu comuniștii din clandestinitate
Petru Groza, șeful guvernului comunist, nu făcea parte din partid. Era un fel de „comunist independent”, bazat mereu pe recunoștința comuniștilor finanțați de el în ilegalitate și nu se amesteca în lupta mocnită dintre ceilalți corifei. Ajunsese un lider fără rival pentru poziția sa. Nu-l interesa conflictul „Pauker-Dej”.
Se va întreba poate cineva ce legătură au toate acestea cu sărbătoarea de 7 Noiembrie, despre care discutăm. Are, întrucât festivitățile uriașe erau susținute de Ana Pauker, care trona la tribuna oficială, primind aplauzele manifestanților dornici de crenvurști calzi, dar și-au pierdut din amploare după anul 1952, când Stalin și-a dat seama că Gheorghiu-Dej este mai de nădejde în România, susținut de foștii membri ai „facțiunii din închisori”, decât Ana Pauker, susținută de „facțiunea moscovită”, deloc simpatizată în țară, nici măcar de comuniști.
Pe scurt, Gheorghiu-Dej a primit liber de la Moscova să se debaraseze de „facțiunea moscovită”, în frunte cu Ana Pauker, ceea ce a făcut în 1952, spre stupoarea întregii facțiuni, care descoperea cât de labil este suportul sovietic, pe care contase 100%.
După înlăturarea Anei Pauker, defilarea de 7 Noiembrie a continuat, doar ca să nu se simtă sovieticii vexați, dar cu mai puțin fast, cu mai puțină importanță și chiar fără crenvurști calzi în tonetele de pe traseu. Găseai doar „Cico” și ziarul „Scânteia”.
„Primăvara de la Praga” și norii negri de la București
Defilarea a dispărut cu totul în crucialul an 1968, când Europa asista cu admirație la fenomenul „Primăvara de la Praga”. Admirația însă a devenit dezamăgire în lunile următoare, când țările comuniste, în frunte cu Uniunea Sovietică, au ocupat Cehoslovacia cu tancurile (cel puțin 5.000 de tancuri și 200.000 de soldați), au înlăurat conducerea țării în frunte cu Alexandr Dubček și au instalat în loc simpatizanții Moscovei. „Primăvara de la Praga” a luat sfârșit.
Ceaușescu n-a cuplat cu această mascaradă. România era singurul stat comunist care s-a distanțat de șefii sovietici, luând poziție fățiș ostilă oricărei amenințări din afară, care plutea ca niște nori negri și pe cerul românesc. În toate întreprinderile și instituțiile au fost organizate gărzi înarmate (dar fără muniții), cu consemn ca, în cazul unui atac sovietic, să opună rezistență.
Îmi aduc aminte că, în centrala industrială unde lucram atunci, m-am nimerit de gardă cu mai mulți colegi, printre care și o ingineră sovietică, o stagiară sovietică devenită cetățean român prin căsătorie și ajunsă la București pe această cale. Tânăra rusoaică de pe lângă Moscova vorbea bine românește, întrucât făcuse facultatea la Chișinău. Acum, aștepta cu arma la picior schimbarea gărzii, la poarta centralei noastre industrale.
Dimineață, când să ies pe poartă, am găsit-o acolo. Tremura de frig, sau poate de teamă, întrucât o incomoda rău arma. Era ciudată cu șapca ei din vulpe siberiană, îmbrăcată într-o pufoaică „rodina”, cu uriașa armă soldățească la picior, și cu baioneta montată amenințător la capătul țevii. În oboseala nedormirii, am întrebat-o ce face acolo. Și mi-a răspuns în româneasca învățată la școala din Chișinăul de atunci: „Nu fac șeva. Șăd. Sî, dacî vin rușii, trag”.
Zilele de glorie, când Ceauşescu era primit cu fast de liderii occidentali
Lăsând gluma la o parte, gestul lui Ceaușescu a impresionat Occidentul. Toate cancelariile priveau cu simpatie reprezentanții României, iar însuși dictatorul era primit cu mare fast de omologii occidentali. A rămas notorie imaginea filmată cu regina Elisabeta a II-a alături de cuplul Ceaușescu, parcurgând străzile Londrei în caleașca regală, folosită numai la ocazii deosebite.
Momentele de destindere în politica României s-au estompat totuși după ce liderul de la București a avut o convorbire cu ambasadorul sovietic. Chiar a doua zi a cotit-o, explicând că poziția României nu trebuie interpretată în stil extremist, că noi facem parte din același lagăr al țărilor „frațești”, dar ne apărăm independența națională, integritatea, suveranitatea, neamestecul, bla-bla-bla.
A întors-o cumva, dar la defilarea de 7 Noiembrie n-a revenit, iar zile libere nu s-au mai dat. „Sărbătorea” a continuat prin ședințe festive unde se omagiau numele lui Lenin și al lui Brejnev, apărut între timp, dar se aplauda frenetic numai când se amintea numele lui Ceaușescu.
După moartea lui Brejnev, prin anii ’80, n-a mai rămas în amintirea zilei de de 7 Noiembrie nici măcar parfumul atât de îmbietor al crenvurștilor calzi.
Am citit recent relatarea unui reporter care întreba un moșneag dacă știe ce se sărbătorea de 7 Noiembrie. Răspunsul a sunat cam așa: „Parcă ziua independenței, cred. Dar înainte vreme, știe toată lumea, se ținea numai a doua zi, pe 8 noiembrie, Sfântu’ Mihail. Era ziua regelui Mihai”.
Sic transit gloria mundi.