Știrile false (fake news) și teoriile conspiraționiste, mai ales în pandemie, au capacitatea de a crea o falie în societate și de a diviza oamenii.
Iar cea mai importantă consecință a acestei polarizări este instaurarea unei stări de confuzie permanentă și de neîncredere generalizată în societate. Această stare de fapt poate îngreuna procesul decizional atât pentru oamenii politici (care trebuie să gestioneze doleanțele variatelor ”bule” sociale care se creează), cât și pentru fiecare dintre noi: nu mai știm pe cine să credem, unde găsim adevărul și ne punem problema existenței unui conflict de interese.
Așa spune Flavia Durach – lector universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA din București – în interviul acordat SpotMedia.ro.
Ea se ocupă cu studierea efectelor mass-media în societate, cu accent pe dezinformarea online, rolul și impactul platformelor digitale, comunicarea strategică și atitudinile cetățenilor europeni.
Citește interviul de mai jos pentru a afla mai multe despre decredibilizarea specialiștilor, rolul presei în educarea corectă a publicului, nevoia de educație anti-fake news, precum și despre importanța transparenței în comunicarea făcută de autorități, mai ales în vremuri ca acestea.
Ce efecte asupra societății poate avea divizarea între cei care dau crezare știrilor false (fake news) și teoriilor conspiraționiste, inclusiv celor legate de vaccin, și cei care se informează corect și acționează în consecință?
Aș începe prin a spune că decizia de (ne)vaccinare este una complexă și nu poate fi pusă doar pe seama vulnerabilității în fața dezinformării online. În general, disponibilitatea la vaccinare este influențată, conform cercetărilor Organizației Mondiale a Sănătății, de factori care țin de context, de individ, de influența grupului, precum și de alte elemente privind aspectele științifice și fluiditatea cu care se desfășoară procesul de vaccinare.
Mesajele pe care le primim prin intermediul mass-media intră în categoria factorilor contextuali de comunicare și au locul lor în această ”ecuație” a disponibilității de a ne vaccina.
O cercetare realizată de către Asociația Eurocomunicare, la care am avut plăcerea să particip și eu, a relevat că cei trei predictori cheie ai disponibilității la vaccinare sunt, în ordinea importanței: încrederea în instituțiile și actorii implicați în gestionarea acestei crize sanitare, credința în narațiuni înșelătoare/ imprecise/incomplete cu privire la vaccinuri și încrederea în media (indiferent de tipul ei).
Cu cât oamenii cred mai mult în acest tip de narațiuni care dezinformează, cu atât mai puțin sunt dispuși să se vaccineze.
Flavia Durach
Polarizarea socială despre care vorbiți este unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte în viața reală pe care le au știrile false, indiferent de subiectul lor.
Din observațiile personale, dar și din perspectiva specialistului în comunicare, apreciez că cea mai importantă consecință a acestei polarizări este instaurarea unei stări de confuzie permanentă și de neîncredere generalizată în societate.
Această stare de fapt poate îngreuna procesul decizional atât pentru oamenii politici (care trebuie să gestioneze doleanțele variatelor ”bule” sociale care se creează), cât și pentru fiecare dintre noi (Pe cine să credem? Unde găsim adevărul? Care sunt conflictele de interese?).
Mai mult decât atât, odată create, fracturile sociale se repară foarte greu și se reactivează foarte ușor prin utilizarea unor pârghii din care nu lipsesc fake news.
Cum se ajunge în situația în care unii oameni au încredere mai mare în nespecialiști decât în specialiști?
Din nefericire, în contextul acestei pandemii, decontăm nota de plată pentru un proces îndelungat de decredibilizare a vocilor de tip expert. Acestea au fost contestate de anumite mișcări care se bazează frecvent pe argumente lipsite de validitate științifică.
De unde știm că nu au validitate? Deoarece comunitatea științifică le-a testat și a tras concluzii bazându-se pe acumularea datelor științifice obiective, observabile și măsurabile.
Cu toate acestea, pentru publicul larg, atracția față de abordările așa zis anti-curent sunt foarte atractive deoarece: promit soluții-minune, ieftine, tratamente universale pentru toate problemele noastre, explicații simpliste (care uneori frizează gândirea magică) și rezultate bombastice, nedemonstrate.
În plus, ele exploatează fricile și instinctele noastre, mizând foarte mult pe o motivație negativă, încercând să ne sperie – ceea ce eu consider a fi o formă subtilă de bullying (”dacă nu adopți soluțiile noastre, uite ce o să ți se întâmple!”).
Nu în ultimul rând, încrederea în specialiști poate fi pierdută în baza unor experiențe personale negative, pe care le interpretăm distorsionat, generalizând, sau adoptând o gândire de tip binar, în care soluțiile venite de la experți sunt fie perfecte și lipsite de riscuri (caz pe care este dificil să îl întâlnim în realitate), fie imperfecte (caz în care sunt respinse în ciuda beneficiilor evidente).
Ce pot face specialiștii mai bine ca să ajungă mesajul lor la populație - și să fie perceput ca atare? E nevoie de un mesaj transmis într-un limbaj mai accesibil și mai ușor de înțeles, de canale de distribuție mai diversificate, de emițători aleși după anumite criterii după care rezonează fiecare categorie de populație căreia i te adresezi etc.?
Lupta cu fake news este greu de câștigat de către un specialist, în condițiile în care informațiile științifice despre noul coronavirus s-au acumulat treptat pe bază de cercetări empirice, în timp ce teoriile conspirației s-au aprins rapid din imaginația tastaturii și s-au transmis în social media ca un foc de paie.
În plus, știrile false au marele ”merit” de a dobândi o viață proprie, fiind adaptate, recontextualizate și reinterpretate de cei care le distribuie, întreținând în permanent un climat toxic de comunicare.
Pentru combaterea fenomenului, trebuie ca platformele digitale, specialiștii și oamenii de comunicare să își unească forțele.
Așa cum aș vedea eu această colaborare, specialiștii au rolul de a umple spațiul informațional cu afirmații validate, demonstrabile, cu grad de adevăr obiectiv, în loc de speculații. Cei mai îndrăgiți de către public pot chiar să își asume un rol de portavoce în slujba cauzelor științifice și să explice care sunt mecanismele prin care se formează argumentele științifice și de ce ar trebui să ținem seama de ele.
Oamenii de comunicare au responsabilitatea adaptării conținutului științific la public, la context și la canal – inclusiv prin simplificare terminologică, prezentare grafică atractivă, explicarea semnificațiilor datelor statistice, targetarea diferențiată a audiențelor, tot ceea ce înseamnă abc-ul comunicatorului. În plus, aceștia trebuie să scaneze mediul pentru a identifica și contracara în timp real curentele de dezinformare cu cel mai mare potențial de viralizare.
Nu în ultimul rând, platformele digitale au o responsabilitate uriașă în a limita amplificarea artificială, tehnologică a engagement-ului pe care fake news îl generează (etichetarea cu avertismente a informațiilor false, promovarea surselor oficiale de informații în algoritmii de căutare și afișare, demonetizarea falsurilor create pentru audiență, închiderea conturilor false, penalizarea trolilor, blocarea boților angajați în distribuirea fake news).
Ce rol joacă mass-media în această ecuație? Cum pot creatorii de conținut (presă și influenceri) să educe și să informeze corect publicul?
Jurnaliștii au capacitatea de a promova sursele credibile de informații în detrimentul celor puțin credibile (fără a limita, bineînțeles, dreptul la replică și libertatea de exprimare). Dar atunci când jurnaliștii acordă foarte mult spațiu și atenție opiniilor nefundamentate ale unui nespecialist, fără a găzdui concomitent și punctul de vedere al comunității științifice, sau al instituțiilor implicate în gestionarea crizei, nu fac decât să sporească starea de confuzie și infodemia (supraabundența de informații credibile, dar și toxice sau înșelătoare, care îngreunează informarea corectă).
De multe ori, mesajele înșelătoare sau fake sunt zgomotoase, senzaționaliste, au capacitatea de a canaliza atenția și emoțiile audienței. Nu cred că ar trebui încurajate fără a asigura și expunerea, cu cel puțin aceeași frecvență și intensitate, a perspectivelor ”așezate”, bazate pe fapte, argumente și dovezi. De asemenea, jurnaliștii ar trebui să pună în permanență întrebări incomode ambelor tabere.
Despre influenceri este o discuție foarte amplă. Fiecare cetățean are dreptul la opinie; prin urmare, și influencerii au dreptul de a se exprima în baza propriilor convingeri, cu excepția notabilă a vehiculării informațiilor false sau înșelătoare, sau a opiniilor deghizate în fapte cu valoare de adevăr absolut.
În rest, pot doar să sper că vor manifesta responsabilitate în comunicarea publică pe subiectele legate de pandemia de COVID-19, chiar dacă nu sunt obligați de aceleași principii deontologice precum jurnaliștii.
De asemenea, i-aș încuraja să distribuie informații din surse credibile și să se abțină de la generarea de controverse și vehicularea de zvonuri doar din goana după expunere și urmăritori.
Exemplele pozitive și prezentarea soluțiilor sunt mai eficiente decât simpla relatare a evenimentelor (mai ales a celor cu conotație negativă)? De ce? Cum ar putea găsi presa un echilibru între relatarea întâmplărilor și oferirea modelelor pozitive și prezentarea unor (posibile) soluții?
În general, știrile negative atrag mai multă atenție și distorsionează percepțiile audienței cu privire la frecvența și gravitatea anumitor evenimente. De exemplu, prezentarea unui număr limitat de efecte negative grave, dar foarte rare, ale vaccinurilor va avea un impact mai mare decât raportarea zilnică a numărului de vaccinați care au înregistrat efecte ușoare sau medii.
Expunerea la știri negative se permanenetizează în social media, prin amplificare algoritmică – fenomen care a fost documentat în limba engleză ca doomscrolling, adică rularea permanentă a unui newsfeed plin de știri negative, de care nu ne putem desprinde.
Exemplele pozitive trebuie să acționeze ca o contrapondere la doomscrolling, mai ales atunci când acestea au capacitatea să genereze emoție (deoarece știm că emoția este cea care articulează atenția publicului, în special pe rețelele sociale, dar nu numai).
În plus, exemplele pozitive pot elibera puțin din presiunea acumulată într-un de restricții și știri negative și să le dea oamenilor speranța că vom reveni, la un moment dat, la normal. Sunt, deci, o formă de combatere a epuizării psihice cu care ne confruntăm cu toții.
Cât de importantă este educația anti-fake news în școli? Care ar fi pilonii unui astfel de curs dedicat elevilor? Ce inițiative știți în România? Aveți și exemple din afară?
Educația anti-fake news trebuie gândită, mai degrabă, ca o educație pentru media, deoarece fake news nu ar putea deveni un fenomen atât de invaziv dacă nu ar exploata anumite trăsături structurale ale platformelor digitale, cum ar fi:
- capacitatea de a colecta serii mari de date despre comportamentul nostru digital și de a livra conținut hiperpersonalizat pentru fiecare utilizator în parte,
- favorizarea conținutului care generează interacțiune, fără a introduce criteriul calității și acurateții acelui conținut,
- relativa ușurință cu care algoritmii pot fi păcăliți să afișeze postările cu cea mai mare audiență, chiar dacă acea audiență este amplificată de acțiunea boților și trolilor.
În general, toate punctele forte ale platformelor digitale, legate de interactivitate și instantaneitate, pot fi deturnate pentru practici de comunicare dăunătoare sau neetice.
Pentru a da cititorilor un ordin de mărime al problemelor asociate ecosistemului media digital, voi spune doar că Facebook a închis 1,3 miliarde de conturi false doar în ultimul trimestru din 2020 și a eliminat peste 12 milioane de elemente de conţinut semnalate de experţi ca dezinformări despre coronavirus şi vaccinuri, în timp ce Google a blocat în 2020 un număr de 3,1 miliarde de reclame abuzive, ilegale sau dăunătoare.
În acest context, utilizatorii de toate vârstele ai platformelor digitale trebuie ajutați să înțeleagă câteva lucruri de bază: ce sunt și cum funcționează algoritmii, care este contribuția boților, cum recunoaștem un troll sau un cont fals.
De asemenea, în raport direct cu fenomenul fake news, intervențiile de educație media ilustrează o serie de tehnici de gândirile laterală – verificarea informațiilor în timp real, pe măsură ce le citim, și aplicarea unor indici de credibilitate. Vestea bună este că acest tip de intervenții sunt eficiente.
Voi da doar două exemple de ințiative la care am participat în mod direct. Proiectul internațional ”You check!”, la care au participat universități, ONG-uri și agenții de presă din Franța, România, Spania și Suedia a dezvoltat un set de instrumente care să ajute elevii de liceu să detecteze imaginile și clipurile video fake.
Prin utilizarea soluțiilor automatizate și prin dobândirea reflexelor de evaluare critică a informației, a crescut capacitatea participanților de a identifica imaginile și video-urile fake și a scăzut reflexul de a evalua conținutul digital doar pe baza intuiției, care poate fi înșelătoare.
În cadrul Asociației Eurocomunicare, am organizat Fake news challenge, un concurs pentru studenții la facultățile de jurnalism și științele comunicării din România, iar rezultatele și entuziasmul acestora pentru subiect au fost peste așteptările noastre. Tinerii au lucrat pe marginea unui brief pentru a identifica gradul de acuratețe al informațiilor și pentru a identifica tipurile de conținut fals și dăunător.
Încrederea în autorități în contextul pandemiei și vaccinării nu este atât de sus pe cât ne-am dori. Cum ar fi mai util ca autoritățile să procedeze din punct de vedere al comunicării și transparenței?
Studiile arată că încrederea în instituțiile și actorii implicați în managementul crizei generate de pandemia de COVID-19 e un factor esențial în luarea deciziei de vaccinare.
De aceea, nu trebuie să tratăm superficial problema câștigării și menținerii încrederii populației, mai ales că vorbim de o combinație de măsuri de prevenție obligatorii (cum este purtarea măștii de protecție) și complet voluntare (cum este vaccinarea).
Ambele situații implică persuasiune din partea autorităților: impunerea legii fără colaborarea solidară a cetățenilor este dificilă și generează multă animozitate, iar în cazul unor măsuri neobligatorii, cetățenii trebuie să înțeleagă de ce reprezintă cea mai bună opțiune pentru sănătatea lor.
Câțiva factori în comunicarea publică vor cântări greu în toată această perioadă: coerența mesajelor inter-insituționale, menținerea permanentă a acurateții informațiilor factuale și statistice și empatia.
Flavia Durach
Un exercițiu de empatie este, de pildă, de a răspunde frustrărilor acumulate într-un an întreg de restricții prin a le explica cetățenilor ”de ce” – cum se acumulează gradual cunoașterea despre noul coronavirus și despre vaccinuri și cum asta influențează răspunsul la pandemie, care este logica din spatele măsurilor, modul în care sunt autorizate vaccinurile, modul în care se raportează și evaluează efectele adverse, de ce ni se recomandă anumite comportamente de distanțare socială etc.
Informațiile înșelătoare și știrile false au succes tocmai pentru că se adresează emoțiilor și prejudecăților oamenilor, nu rațiunii lor și pentru le oferă răspunsuri (chiar dacă unele false) la apăsătoarea întrebare ”de ce”.
Încrederea poate fi recăpătată, dar nu exclusiv prin comunicare. Comunicarea nu este un panaceu, iar în cazul unui public deziluzionat sau frustrat faptele și rezultatele din teren cântăresc uneori mai puternic decât orice declarații atent formulate.