Nu doar vârcolacii urlă la Lună, ci și o specie de șoarece care trăiește în părți din Mexic și SUA. E mic, dar vocea lui e impresionantă. Bizară ca și obiceiul lui.
O. torridus trăiește în nordul Mexicului și în sud-vestul Statelor Unite, inclusiv în Deșertul Sonora. Are aproximativ 15 centimetri lungime de la bot până la vârful cozii și cântărește între 20 și 50 de grame. Însă vocea sa e ”mare” pentru așa mici dimensiuni.
Masculii și femelele se ridică pe labele din spate, ridică botul spre cer și scot un sunet ascuțit, de 9-14 Hertzi, care poate fi auzit până la 100 de metri distanță. De multe ori, ”urletul” precede o vânătoare și, chiar dacă funcția exactă nu este cunoscută, se crede că servește la marcarea teritoriului.
Un studiu recent a arătat că șoarecii Onychomys emit două tipuri de sunete: unul bazat pe un mecanism de fluierat, comun și altor rozătoare, și altul prin vibrarea țesuturilor provocată de fluxul de aer, exact ca în cazul oamenilor și al lupilor.
Deși are dimensiunea unui șoarece obișnuit, acest rozător minuscul este un prădător de vârf, extrem de agresiv, care atacă pentru hrană aproape orice vietate mai mică decât el.
Deși ocazional consumă și plante, dieta sa este dominată de lăcuste, scorpioni și alte artropode. Numele său științific, Onychomys, înseamnă ”șoarece cu gheare”, deoarece lăbuțele și chiar unghiile îi sunt adaptate special pentru a prinde prada care se zbate. Și mușcătura lui e puternică, ideală pentru a-și doborî victimele, scrie IFL Science.
Deșertul Sonora adăpostește mai multe specii veninoase decât oricare alt loc din Statele Unite. Printre ele se numără și scorpionul scoarță-de-copac-de-Arizona, extrem de toxic și potențial fatal pentru oameni. Totuși, șoarecele Onychomys supraviețuiește grație unei adaptări unice: atunci când toxina îi intră în organism, el reușește să „închidă” semnalul durerii către creier.