O dată pe lună, o echipă mobilă a poștei ucrainene aduce banii de pensie într-un oraș din Donețk bombardat de ruși. Pentru localnicii în vârstă, pe lângă faptul că sunt în viață, acesta e singurul lucru care li se întâmplă de când a început războiul.
Pensiile le permit oamenilor din Siversk să se descurce de la o lună la alta, iar o echipă de poștași inimoși înfruntă pericolele războiului ca să le ducă banii. Un reportaj realizat de CNN descrie modul în care se desfășoară această operațiune riscantă în orașul bombardat de ruși.
La fiecare câteva minute, pământul se zgâlțâie, iar vuietul loviturilor de artilerie străbate străzile din Siversk, în regiunea estică ucraineană Donețk. Uneori sunt loviturile armatei ucrainene, alteori sunt ale rușilor.
O femeie în vârstă, îmbrăcată cu pantaloni negri, un pardesiu gri murdar și cu un batic pe cap își târăște încet pantofii grei pe stradă. Încă o bubuitură se aude, iar ea tresare, dar continuă să meargă, fără să se abată, alăturându-se unui grup de bătrâni, care așteaptă în frig.
Drumurile sunt pline de noroi și moloz după luptele neîncetate. Puținele mașini care trec trebuie să ocolească craterele pline cu apă lăsate de bombe. Etajele superioare ale unor blocuri au fost pulverizate, o singură fereastră de la stradă a mai rămas întreagă. Cablurile electrice zac pe pământ ca venele unei imense vietăți fără vlagă, răpusă pe un tărâm sinistru.
Nu-i un loc în care viața oferă ceva bun, dar oamenii așteaptă cu speranță aici. În fața grupului stă singură Lubov Bilenko, o femeie în vârstă de 72 de ani. Pe chipul ei nu se citește nicio emoție, ochii săi întunecați sunt lipsiți de expresie. "Normal, eram foarte speriați înainte. Acum ne-am obișnuit. Nu le mai băgăm în seamă", spune ea despre bombardamente.
Bilenko s-a aventurat să iasă din apartamentul în care locuiește singură, luând-o pe drumul principal, pentru a-și colecta pensia lunară, adusă în oraș de o unitate mobilă a Ukrpoșta, Serviciul Poștal din Ucraina. Pensia ei e de numai 80 de dolari pe lună. Îi ajunge doar ca să cumpere ceva mâncare de la unul dintre puținele magazine rămase deschise.
Poștărița zâmbitoare și misiunea ei umanitară
Dubița vopsită în galben și alb de la Ukrpoșta ajunge în Siversk o dată pe lună.
Anna Fesenko, o femeie blondă, cu zâmbetul pe buze, conduce unitatea mobilă a poștei. În timp ce ea și colegii verifică taloanele de pensie și lista beneficiarilor, înmânându-le localnicilor banii, Anna primește o îmbrățișare ocazională de la oamenii apăsați de greutăți.
Fesenko lucrează de 15 ani la Ukrpoșta. Anii de rutină, în care toată munca ei era precisă și predictibilă, n-au pregătit-o pentru ceea ce face acum. "Nu mi-am imaginat un asemenea coșmar", spune ea.
Înainte de a conduce unitatea mobilă, femeia lucra la un oficiu poștal din Bahmut, la vreo 35 de kilometri de Siversk, dar în vară luptele au devenit atât de intense în oraș, încât ea și colegii săi au fost nevoiți să plece.
Fesenko e conștientă că sarcina sa nu este doar să înmâneze pensiile, ci să le reamintească oamenilor din Siversk că n-au fost uitați. "Cred că noi suntem singura legătură între ei și restul lumii"
"Ce-o fi o fi"
Nu toți localnicii îndrăznesc să se prezinte la întâlnirea cu poșta. "Stau la 20 de minute de mers de aici, dar nevastă-mea se teme să vină aici", spune Volodimir, un bărbat de 63 de ani care refuză să-și spună numele întreg, în timp ce-și aprinde o țigară.
"Nevasta mi-a zis să nu cheltuiesc toată pensia pe țigări", chicotește el apoi, trăgând cu nesaț încă un fum.
Între timp, Olha, în vârstă de 73 de ani, a ajuns în fața cozii. Ca mulți dintre cei care trăiesc în zona de război, a petrecut multe luni ascunzându-se cu alți oameni în subsolul blocului.
E o viață chinuită, cu multe neajunsuri, dar e dispusă s-o îndure. "Aici m-am născut. Aceasta e patria mea", spune ea. Și în timp ce se aude o altă bubuitură, Olha spune fără s-o ia în seamă: "Nu plec nicăieri. Ce-o fi o fi."
Pensiile se dau mereu în alt loc și la altă oră
Oleksi Vorobiov, șeful administrației militare din Siversk, supraveghează operațiunea de înmânare a pensiilor, dar e destul de încordat: s-au strâns prea mulți oameni într-un loc, iar rușii au mai provocat masacre atacând grupuri de civili nevinovați.
Forțele ruse se află dincolo de o vale largă, ocupând dealurile care se zăresc din locul în care se împart pensiile, la vreo zece kilometri spre nord.
Vorobiov le spune oamenilor să se dea mai în spate, pentru siguranța lor, dar aceștia nu-l bagă în seamă - s-au obișnuit cu moartea și apoi, pensia e singurul lucru bun din viața lor acum.
"Încercăm să alegem momentul și locul potrivit", spune Vorobiov. Asta înseamnă că de fiecare dată când vine poșta, sunt stabilite un alt loc și o altă oră pentru a evita ca rușii să-i ia la țintă.
"Dar ăsta-i războiul. Azi e așa, iar mâine poate fi cu totul altfel", spune el despre oamenii așezați la rând.
Pe la amiază, când echipa de la CNN a plecat din Siversk, se dăduseră abia jumătate din pensii. Fesenko, poștărița, i-a anunțat prin telefon că după o oră artileria rusă a lovit la doar un bloc distanță. Nimeni n-a fost rănit, dar ea și colegii au renunțat la formalități. Le-au dat cât de repede au putut banii oamenilor care încă așteptau în noroi și în frig și au plecat.
Se vor întoarce peste o lună pentru cei care vor mai fi acolo, ca să le readucă aminte că n-au fost uitați.