Libertad: despre Bastilia cubaneză

Libertad: despre Bastilia cubaneză

Ce preț va avea revolta din Bastilia cubaneză? Câte capete sparte, oase sfărâmate, persoane arestate, existențe distruse și inimi zdrobite va mai costa debarcarea regimului comunist de la Havana? Și de ce tace Vestul?

Flămânzi rău și sătui până peste cap de corupția și demagogia regimului comunist de la Havana, cubanezii au ieșit duminică în stradă cu miile, transformând multe orașe ale fostului ”paradis” castrist ”al muncitorilor și țăranilor” în scena unei imense Bastilii în aer liber.

Care n-a căzut încă, precum originalul francez, după sângeroasa luare cu asalt a fortăreței, la 14 iulie 1789, spre a-i elibera în fine pe cei doar șapte deținuți restanți între zidurile blestematei închisori pariziene.

Sunt lucruri care, pe măsură ce se schimbă mai mult, pe atât rămân la fel. Așa e, zicea noul președinte al Israelului, Herzog, antisemitismul. Și așa e și obiceiul revoluționarilor de stânga, de a dărâma Bastilii doar pentru a edifica imediat altele proprii, noi. Cei cubanezi nu fac excepție.

Prin comparație cu Franța, Cuba e o insulă-închisoare plină ochi de pușcării, doldora și ele de disidenți. Temnițele ei stau să plesnească de gemetele deținuților lor de conștiință, a căror ”vină” e că detestă regimul totalitar și terorist de inspirație marxistă edificat de Fidel Castro și compania.

Mai nou li s-au adăugat cu zecile sau poate cu sutele cei arestați în spontana revoltă duminicală. Care a debutat la San Antonio de los Baños, lângă Havana, protestele, alimentate de naufragiul unei economii de comandă, socialiste, care nu se poate lipsi de banii murdari, capitaliști, proveniți din turismul occidentalilor, ce n-au mai venit din cauza pandemiei, extinzându-se rapid, grație informațiilor transmise în rețea, până ce statul a pus internetului, introdus în Cuba abia din 2018, capac.

Împotriva protestelor au intervenit și pe stradă, ca de obicei în regimurile comuniste, provocatorii, agenții sub acoperire ai poliției politice și securiștii însărcinați să pună poporului căluș, să-l plesnească, dacă nu e cuminte, să-i aresteze reperele rapid, să-i schingiuie și să-i omoare reprezentanții disidenți care nu mai cred în religia atee, apuseană, a ”icoanei” Che Guevara.

În ciuda caracterului sporadic al informațiilor parvenind din această mare închisoare în aer liber, care este și un ”rai” al cenzurii, inclusiv al foarfecii digitale, e clar că au avut loc revolte de o anvergură fără precedent în Cuba, cel puțin din 1994 încoace. Când răzvrătiții și-au luat lumea în cap, pornind în bărci, pe mare, spre Florida, în căutarea libertății din largul coastelor americane.

Dar pe atunci America nu avea încă elite de extremă stângă. Sau o administrație democrată intimidată de neomarxiști și, aparent, complice cu anticapitaliștii militanți, pentru care Cuba castristă a fost, este și rămâne o ”țară ca soarele de pe cer”, astfel încât fruntașii SUA fie să tacă din gură, fie să minimalizeze infamia regimului comunist cubanez și eroismul oamenilor care au ieșit în stradă spre a cere ”libertad”.

Reacţia penibilă din SUA

Culmea poltroneriei și dezinformării, asistenta secretarului de Stat american a avut tupeul să afirme, într-un tweet, că în Cuba oamenii ar protesta contra politicii antipandemie, a ”numărului mare de decese cauzate de Covid și împotriva altor lipsuri medicale”.

Atâta a putut Julie Chung, viceșefa diplomației americane. Care a mai bâguit niște aiureli insidioase, sprijinind agitpropul comunist, potrivit cărora cubanezii și-ar fi asumat, protestând, libertatea lor de întrunire și ”dreptul lor la asociere pașnică”.

De parcă secretara de Stat adjunctă n-ar ști nimic. De parcă Chung n-ar ști că, din 1959 încoace, să-i ferească Cerul pe cubanezi să protesteze contra regimului comunist și să-și asume vreun ”drept de asociere pașnică”, dacă nu vor să fie maltratați și arestați sau să înfunde pe ani de zile pușcăria. Ori să fie asasinați.

Șeful ei, Blinken, n-a găsit cu cale decât să adauge recomandarea avansată autorităților cubaneze de a ”restabili accesul la Internetul mobil”. Halal. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.

Nu s-a contabilizat cu precizie câți oameni a asasinat politic statul comunist cubanez.

Unele dintre estimările conservatoare și prudente ale bilanțului victimelor regimului apreciază la aproximativ 75.000 numărul cubanezilor exterminați de marxiștii cocoțați la putere, prin puci, la Havana, în 1959.

Regimul castrist nu s-a supus niciodată verdictului unor alegeri libere. O cercetare a reușit documentarea a circa zece la sută dintre oribilele crime politice care li se atribuie potentaților de la Havana. Care, în mod tipic pentru orice regim colectivist, socialist, nu sunt în stare să furnizeze populației nici măcar hrana necesară traiului ei zilnic, necum condiții de trai decente.

Cu atât mai iscusiți sunt mai-marii politici de la Havana, în frunte cu prezidentul Miguel Díaz-Canel, în a organiza plutoane de execuție și în a minți, atribuind SUA și acum, ca de șase decenii, vina pentru orice rele și, mai ales, pentru neajunsurile produse de corupția, voracitatea, cruzimea, inepția și ticăloșia lor.      

Cumplită riscă să fie ca atare și soarta celor aproximativ 130 de cubanezi arestați pentru că protestau, pentru că arborau drapele americane, ori scandau ”libertate!”, ca demonstranții pentru democrație din Hong Kong, fluturând aceleași steaguri înainte de a fi amuțiți de alt regim comunist.  

Organizația Amnesty International a admis că au avut loc în Cuba pane de internet, arestări arbitrare, folosirea excesivă a forței, care a inclus deschideri ale ”focului poliției asupra demonstranților”.

În traducere liberă, represiunea sângeroasă e în toi. S-au dezlănțuit în Cuba cenzura, violența, neomenia și barbaria comunistă. Viva Cuba libre.

În placidă reacție, ONU, care face instantaneu spume la gură când statul evreu se apără de terorismul rachetelor lansate asupra populației civile de către islamiștii palestinieni sau șiiți, s-a mulțumit să declare că ”monitorizează protestele” și că solicită respectarea drepturilor omului.

În ce-l privește, corifeul stângii socialiste americane, Bernie Sanders, a păstrat o îndelungă tăcere. După somări repetate să ia poziție, a cerut într-un târziu Cubei să respecte drepturile Opoziției, dar n-a pierdut ocazia să condamne firescul embargo american  impus criminalilor totalitari, comuniști, de la Havana.

Stau și mă întreb: unde sunt protestele lumii libere?

Unde e America, ale cărei steaguri le flutură luptătorii pentru libertate chinezi și cubanezi? Se ascunde de rușine că a pierdut rușinos războiul din Afganistan, fugind de la poalele Hindukușului unde administrația Biden a lăsat fetele afgane, care ar fi vrut să continue să meargă la școală, la cheremul ucigașilor talibani ai oamenilor, culturii și învățăturii și la dispoziția violatorilor drepturilor femeilor? 

Biden minte când afirmă, în răspăr cu evidența, că SUA și democrațiile n-au vrut niciodată ”să construiască o națiune afgană” (demnă de familia civilizată a neamurilor). Mai minte și când afirmă că administrația din Washington ar fi revenit la multilateralism, de vreme ce, așa cum corect relevă Karl-Peter Schwarz, decizia retragerii din Afganistan a fost adoptată unilateral.  

Și unde e UE față cu represiunea cubaneză?

Unde e Franța intelectualității marxiste, a urmașilor lui Sartre, adulatorul existențialist al criminalilor în masă Stalin, Castro, Che Guevara, care le saluta ultimilor doi ”umanismul”, deși era perfect edificat cu privire la terorismul tribunalelor lor speciale, al plutoanelor lor de execuție, al cenzurii la sânge, al crimelor lor economice?

Dar autoproclamații dregători ”liberali” și de ”centru-dreapta” ai României? Când vor ieși să susțină poporul cubanez?

Când își vor manifesta cu voce tunătoare, să se audă, solidaritatea cu acest minunat popor redus la sapă de lemn și amuțit de barbaria comunistă, care flămânzește,  victimizat fiind, ca venezuelenii, de inepția marxistă?

Se aude Klaus Iohannis? Florin Cîțu? Bogdan Aurescu?

Cuba și libertatea ei merită solidaritatea noastră și ajutorul nostru concret. Așa cum merită atenție și faptele noastre de bine oamenii oprimați din Belarus, poporul lui Alexei Navalnîi, cel din Myanmar, din China de sub cizmă comunistă, oamenii anulați cultural în Vest, cu carierele distruse și sufletele cenzurate pentru că și-au spus părerea despre neomarxiști și politicile lor identitare.

Politici amintind, în Occident, de rasism și hitlerism, care de asemenea reduc omul la o etichetă identitară. Dar poate că useliștii și progresiștii și neomarxiștii de pe malurile Dâmboviței până pe ale Potomacului sunt de altă părere.

Cu sau fără ei, Bastilia cubaneză se va prăbuși, iar libertatea și democrația vor triumfa.

Dar românii, europenii și americanii ar face bine să ia aminte. Tăcerea și inadecvarea mai-marilor apuseni în fața barbariei dictaturii comuniste cubaneze nu conferă vreo încredere în aderența lor la principiile statului de drept și ale economiei de piață, singura care nu nășește mizerie și foamete.

Dacă libertatea e să aibă o șansă, va fi nevoie nu doar de primenirea clasei politice cubaneze.      

Petre M. Iancu

Află mai multe despre acest subiect:

Iată și articolele zilei pe SpotMedia.ro:



În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇