Există în societate o violență care seamănă foarte mult cu tipul de acțiune directă a legionarilor la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ’40: disprețul față de opiniile adverse, intoleranța față de teze care-ți pun în discuție propria lume, refuzul instrumentelor democratice, afirma cercetătorul CNSAS Mihai Demetriade.
În partea a doua a interviului acordat spotmedia.ro, Mihai Demetriade a vorbit despre anticomunismul nelegitim, oglinda pe care societatea ar trebui să și-o pună în față, dar și despre ceea ce predă la Academia SRI:
„Democrația e o ecuație foarte fragilă și un ofițer de informații trebuie să se uite la ea nu ca la un viitor cimentat și sigur, ci ca la o valoare pe care trebuie s-o mențină în viață și căreia trebuie să-i alimenteze energiile”.
Iată principalele declarații:
- Nu merită să vorbim despre victimele legionare în detenție. Să nu trecem sub tăcere victimele legionarilor.
- Dacă recuperăm din marea masă a legionarilor și figuri moderate, există riscul implicit al deculpabilizării aderenței lor ideologice.
- Nu există dizidențe onorabile în cadrul unei mișcări care s-a văzut pe ea însăși că fiind în serviciul violenței.
- Intenția este să îi pun pe ofițerii SRI în situația de a se gândi că, atunci când ai o putere discreționară, există riscuri.
- E important să dărâmăm mituri și oamenii să nu se mai hrănească cu cărțile de istorie falsificată a Securității.
- Dacă vrem un stat puternic, funcțional, avem nevoie de instituții puternice, dar instituții puternice înseamnă instituții care să promoveze un mandat democratic.
- În anii ‘80 nu prea te mai forța nimeni să devii informator al Securității. E un mit care să ascundă culpa celor care au acceptat.
Precizare: opiniile dlui Demetriade nu reprezintă neapărat și punctul de vedere al CNSAS.
Spuneați că ne lipsește memoria critică, ceea ce a dus la falsificarea unor episoade din istoria recentă. De ce credeți că este atât de greu pentru români să accepte analiza critică a istoriei și se agață de legende?
Pentru că ar trebui să-ți pui o oglindă în față. Și asta nu e foarte confortabil. Să vezi că violența are rădăcini autohtone, să vezi că există și anticomunism nelegitim, să vezi că memoria se recuperează doar critic. Nu poți selecta ce ți-e convenabil și preferi să păstrezi.
E foarte dificil să recunoști că anumiți actori nu merită să fie subiectul memorializării. Nu merită să vorbim despre victimele legionare în detenție. Merită să vorbim despre alte victime din detenție și nu numai din detenție.
Haideți să folosim niște standarde democratice când vorbim de istoria comunismului și să fim onești cu cei care au avut de suferit de pe urma legionarilor. Să nu trecem sub tăcere victimele legionarilor.
Și nu vorbim doar despre conaționalii evrei, greci, turci etc. Vorbim inclusiv de românii care au avut de suferit de pe urma atrocităților legionare. Și să nu elogiem tipul acesta de memorie totalitară.
Nu au existat între legionari autentice victime ale represiunii, autentice victime în detenție?
Nu tipul ăsta de anticomunism trebuie promovat. Dimpotrivă, aș spune că anticomunismul legionar e unul foarte agresiv, fundamental violent. Prin urmare, dacă recuperăm din marea masă a legionarilor și figuri moderate, există riscul implicit al deculpabilizării aderenței lor ideologice.
De la a spune că „x” sau „y” s-a comportat ceva mai uman putem ajunge ca Mișcarea Legionară ca atare să devină solvabilă. E ca și cum ți-ar părea simpatic un nazist sau altul și ai spune că, până la urmă, Partidul Național Socialist German pare simpatic.
Promovând chiar și actori care nu au neapărat, nu știu, o istorie violentă în spate, implicit promovezi și aderența lor, afilierea lor, fără să vrei faci asta. E o capcană discursivă.
Generalizările sunt, totuși, periculoase.
Nu sunt neapărat cele mai fericite. Numai că aici vorbim despre o identitate totalitară a Mișcării Legionare. Nu poți crea, ca istoric, analist sau jurnalist, dizidențe onorabile în cadrul unei mișcări care s-a văzut pe ea însăși ca fiind în serviciul violenței.
Această idealizare a legionarismului are reverberații și efecte în politica de astăzi? Mă gândesc, desigur, la AUR, dar nu numai.
Da, există riscul ăsta. Observ, și vă mărtusisesc că asta mă îngrijorează destul de tare, un tip de violență în spațiul public a acestor actori.
Violență simbolică, dar și concretă, efectivă, care seamănă foarte mult cu tipul de acțiune directă a legionarilor la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ’40: disprețul față de opiniile adverse, intoleranța față de teze care-ți pun în discuție propria lume, refuzul instrumentelor democratice.
E firesc să avem opinii sau perspective diferite, să le analizăm, dar în momentul în care apar un glas strident și o voce ridicată, un pumn în masă, începi să-ți pui probleme.
Dacă vă uitați pe site-urile lor, pe blogurile lor, pe paginile de Facebook ale acestor oameni, veți vedea promovați „sfinții închisorilor”, figuri legionare preluate necritic, adică o vastă operațiune de captatio a memoriei pentru a obține legitimitate.
E foarte toxic și extrem de periculos lucrul ăsta. Mulți actori importanți ai Rezistenței sunt astfel trecuți în penumbră, iar alții ajung să reprezinte unilateral o zonă în care, în realitate, sunt minoritari.
Pornind de la opiniile dvs profesionale, pe care le-ați expus și în acest interviu, ați fost ținta multor atacuri. În acest context a apărut informația că predați la Academia SRI. Ce anume și cui predați?
E vorba de ofițeri de informații și este un curs postuniversitar care se adresează, întâi de toate, managementului din SRI, comandanților de structuri.
Am cunoscut o bună parte din conducerea serviciului în felul ăsta și a fost o surpriză redutabilă. Nu pot dezvălui numele acestor oameni, dar cu unii dintre ei am purtat dialoguri cât se poate de faine.
Sunt oameni de 40 și ceva de ani, mulți dintre ei extrem de mobilați și calibrați, cu care se poate discuta orice, onești, care privesc cu mult interes și critic trecutul ăsta sumbru.
Predau istoria problemelor legate de fostul aparat represiv într-o cheie demitologizantă. Cum s-a născut această instituție cu caracter special ca un serviciu violent al partidului în anii ’47- ’48, care a fost geneza acestui serviciu, care a fost legătura cu partidul?
Care sunt relațiile dintre modul de funcționare a Securității și comandamentele partidului, care-i dependența? În ce măsură există o captivitate a narațiunilor operative față de cele ideologice, în ce măsură câmpul operativ este viciat de perspectiva ideologică?
Le vorbesc despre asasinate neînregistrate, despre acte de răpire, inclusiv în anii ’80, comise de Securitate. Intenția este să îi pun pe acești oameni în situația de a se gândi că, atunci când ai o putere discreționară, există riscuri.
Experiența asta redutabilă pe care o avem, tipul ăsta de trecut formidabil pe care îl avem în spate, e un important avantaj operativ. Vedem cum au greșit alții în spatele nostru, încât costurile pentru societate și pentru stat au fost imense.
Tipul acesta de eșec nu e doar în istoria din spatele nostru, este în prezent și în fața noastră, oricând. Democrația e o ecuație foarte fragilă și un ofițer de informații trebuie să se uite la ea nu ca la un viitor cimentat și sigur, ci ca la o valoare pe care trebuie s-o mențină în viață și căreia trebuie să-i alimenteze energiile.
Încerc să identific riscuri istorice în modul de funcționare și în complicitatea Securității cu partidul și să demitologizez o bună parte din narațiunile cu care au trăit cei care au fost educați în academie în primii ani post-comuniști.
De exemplu?
Că Securitatea a fost un organ de informații profesionist viciat de PCR, care a târât acest organ de informații într-un mariaj toxic. Este un fals istoric complet. N-a existat niciun fel de autonomie epistemică a Securității, operațională sau ierarhică. A fost tot timpul un organ de represiune al partidului.
E important să dărâmăm mituri și e important că oamenii ăștia să nu se mai hrănească cu cărțile de istorie falsificată a Securității, pe care mentorii unora dintre ei le-au promovat în Academia de Informații în anii ‘90 și un pic mai târziu.
Unii au văzut în această colaborare didactică modul în care SRI v-ar fi racolat.
Am văzut ceea ce aș numi, „retorica simbriei”: dacă te plătesc, înseamnă că ți-ai vândut conștiința. Suntem în manualele de hazna ale lui Corneliu Vadim Tudor cu tipul ăsta de retorică.
Cine presupune că a fi plătit de cineva înseamnă a-ți vinde conștiința pleacă de la prezumția că oamenii sunt niște forme de plastilină, care, odată plățiți pentru un serviciu, devin niște actori insignifianți.
Nu e o incompatibilitate între activitatea din CNSAS și cea de la Academia SRI?
Nu e nicio incompatibilitate, dimpotrivă. Un funcționar public, cum sunt eu, are datoria să facă asta. Scopul CNSAS nu este doar să pună pe tapet această istorie scandaloasă și tragică, ci și să ajute agenții statului în asumarea democratică a propriului trecut.
Primul sfat pe care americanii ni l-au dat la începutul anilor 2000 s-a materializat în cursuri despre Holocaust la Institutul Național al Magistraturii sau la Academia Militară.
Vrem instituții importante, relevante și care să se raporteze onest la la istoria lor. Și cum să faci asta altfel decât ajutând instituțiile să înțeleagă?
Să lăsăm ca aceasta istorie oribilă să fie predată de foștii profesori în conivență directă sau chiar ofițeri ai Securității? Troncotă, de pildă, a fost ofițer al Securității în Serviciul „C” – serviciul de arhivă al fostului Departament al Securității Statului. Niciodată n-o să-și lovească fostul patron profesional.
E fundamental ca orice angajat al statului, mai ales în structurile astea foarte sensibile, să fie confruntat cu ceea ce au făcut rău foștii ofițeri de informații, să-și dea seama că există riscul abuzului.
Din perspectiva asta cum ați privit „draft”-urile care au apărut în vară ale legilor siguranței naționale? Erau acolo niște enormități de tipul obligării cetățenilor să ajute ofițerii SRI.
Multe din chestiunile acelea sunt nedemocratice. Ar trebui filtrate și regândite. Dar e o discuție pe care societatea trebuie să o poarte foarte onest.
Dacă vrem un stat puternic, funcțional, avem nevoie de instituții puternice, dar instituții puternice înseamnă instituții care să promoveze un mandat democratic.
Prin urmare, e necesar un echilibru între ce capacități dai SRI-ului și nu numai, deși nu întâmplător, aș zice, au apărut doar draft-urile referitoare la funcționarea SRI.
Trebuie să ții un „check and balances” foarte precis între funcția lor de protecție și ceea ce ei protejează, cetățeanul. Faptul că sunt în slujba cetățenilor trebuie să fie obiectivul principal.
Prin urmare, am rezerve foarte mari față de draft-urile legilor „siguranței naționale”. Nu „securității naționale”, cum titrează un anumit portal de știri. Iarăși manipulăm memoria traumatică și dacă punem draft-urile legilor „securității”, dintr-o dată se aprind 8 beculețe.
Sper că rezultatul să fie diferit și – din interacțiunea mea cu ofițerii – nu cred că își doresc o țară băgată într-o cușcă.
Există paradigma polițienească în care construim cuști și există paradigma de intelligence în care construim mecanisme subtile și suntem foarte rafinați. O țară puternică construiește mecanisme subtile, care nu se văd și unde n-ai nevoie de constrângeri.
Obligația aceea e o stupizenie. Este atât de primitivă încât mă determină să cred că e, de fapt, un construct că atare.
Așa ceva te pune, ca ofițer de informații, într-o lumină foarte tâmpită, pentru că n-ai nevoie de tipul ăsta de constrângere că să obții informații.
Înțeleg că în anii ’80 Securitatea mai rar forța, ci mai degrabă cumpăra, motiva, folosea sensibilități.
Haideți să mai dărâmăm un mit. În anii ‘80 nu prea te mai forța nimeni să devii informator al Securității. E un mit care să ascundă culpa celor care au acceptat și care pot spune acum că au fost „forțați”.
Și-au dat seama că racolarea prin șantaj, prin exercițiul forței nu dă rezultate, oamenii nu se întorc la tine cu informații.
Nu pot spune că toate informațiile erau obținute prin acord benevolent, dar statistic, programatic, racolarea nu se făcea prin constrângere, ci din considerente pragmatice.
În anii ’80, rețeaua informativă era foarte îmbătrânită, cu o medie de vârstă de peste 50-60 ani. Un alt eșec al Securității a fost că nu mai avea acces la tineri. De aceea, nu au reușit să citească corect mișcările de revoltă.
Deci biologic sunt tot mai puțini foști informatori printre noi?
Da, relevanța deconspirării e legată acum mai degrabă de subiecte, teme și tipul acesta de istorie pe care o vedem manipulată și la est de noi.
Istoria a devenit un "asset" operativ, pur și simplu. Avem la Kremlin un istoric „wanna-be”, care tot scrie și reevaluează istoria celui de-Al Doilea Război Mondial. Arhivele represive ne ajută să calibrăm, cu luciditate, manipulările acestea.