Dat fiind că, asemeni multora, m-am uitat și eu – în vacanță – la partea a doua a serialului ”Rise of Empires: Ottoman”, cea dedicată confruntării dintre Mahomed al II-lea și Vlad Țepeș, fie-mi îngăduit să-mi dau și eu cu părerea (încă odată: asemeni multora) cu privire la lucrurile văzute.
Nu sunt istoric de formație, cu atât mai puțin medievist sau turcolog și nici nu am cunoștințe tehnice legate de felul în care se produce un film. Pe de altă parte, am un interes față de istorie – deopotrivă personal și profesional – și (de astă dată cred că asemeni tuturor) plăcerea unei povești bine spuse îmi e mai mare decât tentația vânătorii nepotrivirilor de tot felul.
Astfel că lucrurile pe care le voi spune nu au altă pretenție decât aceea de a fi o opinie personală pe marginea unui film pe care l-am urmărit cu interes.
Nu doar l-am văzut, ci am și citit o mulțime despre el. Semn că a prins – și încă la categorii foarte diferite de vârstă –, că spune ceva și că nu ne lasă indiferenți. Acest lucru e bun și, o spun cu toată sinceritatea, ar trebui speculat de școală, de edituri, de istorici, de literați și de varii proiecte.
Aceasta e lumea în care trăim: o criză petrecută într-un colț de lume de care nu știu decât câțiva pasionați ai geografiei scoate, dintr-o dată, la lumină țara respectivă și tot ce ține de ea (adesea probleme economice abia cunoscute chiar de specialiști) devine – un timp – subiect de dezbatere publică. O descoperire – adesea complet întâmplătoare – ne face să ”revizităm” o epocă istorică sau să ne întoarcem – fie și la modul general – asupra datelor de bază ale unei științe.
Un film de succes poate aduce în atenția publică o problematică multă vreme ignorată sau tratată ”din mers” de varii compendii academice. Nu cred că soluția e aceea de-a pune aceste lucruri pe seama unor mode de moment (efemere, ca tot ce e legat de media) și de-a ne revendica – cu un aer superior – de la o cercetare atemporală. Dimpotrivă, cred că ar trebui să le folosim inteligent ca ”pârghii de acces” la un public mai larg, să profităm de ”spațiul de emisie” gratuit pe care ni-l oferă, să aducem ”sub lumina reflectoarelor” specialiștii și să găsim noi înșine – în școală, în mediile cercetării, în media – căi de a ”rostogoli” povestea, făcând din ea reperul mental al unui moment al vieții oamenilor.
Înainte de-a trece la serialul propriu-zis aș mai dori să fac o completare celor spuse până aici: faptul de a profita de astfel de deschideri și de a crea mici momente de influență a unei teme sau a alteia ar fi extrem de util pentru a scoate cercetarea noastră (pe orice temă) din ghettoul în care claustrată. Căci marea problemă a acestei cercetări e aceea că nu are nici o cutie de rezonanță.
Din sutele de mii de ”articole științifice” publicate anual nu cred că sunt citite – în primul rând de colegi – mai mult de câteva zeci pe fiecare domeniu (și poate alte câteva zeci de studenți sau doctoranzi obligați să o facă). O spun cu toată sinceritatea: eu unul, pe domeniul meu, nu-mi aduc aminte de vreun articol care să fi declanșat o dezbatere, care să creeze reacții și lanțuri de argumente.
Știm bine cu toții, cei din domeniu, aceste texte se scriu – cel mai adesea – pentru că ”trebuie”, pentru că sunt necesare la avansări, la punctaje și la tot soiul de ”raportări” și de ”comisii”. Problema e aceea că, știind că vor rămâne necitite, cei care le scriu fie se demoralizează de la un moment dat și produc rumeguș editorial, fie (înțelegând de la bun început ce și cum) sunt ispitiți în cel mai bun caz de platitudine dacă nu de impostură.
Horia – Roman Patapievici a spus-o răspicat: ne lipsește acea piață a ideilor care să valideze tezele pe care le formulăm și pe care rezultatele lor să aibă greutate. Unul dintre motive este acela că – în lumea noastră – dezbaterea de idei nu are vizibilitate.
Se poate constata în spațiul public, unde decidentul nu pare a avea nevoie de nici o dezbatere cu privire la măsurile pe care urmează să le hotărască (iar dacă e dezbatere nu ține cont de ea), la fel cum se arată în experiența noastră cotidiană unde – mereu – primum vivere deinde philosophari.
Din păcate, lucrurile acestea au un efect: societatea care ignoră dezbaterea își pierde, progresiv, uzul ”organului” reflexiv și devine tot mai reactivă și mai brutală. Să nu ne mirăm, de aceea, că absența poveștilor vrednice de interes și a dezbaterii pe marginea lor e înlocuită – în spațiul public – de varii teorii ale conspirației care oferă succedanee de înțelegere și de solidaritate.
În ce mă privește, o repet, toate evenimentele timpului pe care-l trăim – (inclusiv, din păcate) războaie, crize, descoperiri, filme, întâlniri cu sau despărțiri de mari contemporani – pot deveni prilejuri de a poziționa în conștiința publică momente semnificative ale trecutului și ale prezentului și de-a medita împreună asupra rostului timpului pe care ne e dat a-l trăi.
Acum, relativ la serialul turcesc, primul lucru pe care mi-a fost a-l observa (în social media) a fost surpriza – cel mai adesea plăcută – pe care-a produs-o abordarea de către niște străini a unui personaj al istoriei noastre. La fel s-a întâmplat, cu câtva timp în urmă, când a fost difuzat – în cadrul emisiunii ”Secrets d'histoire” al lui Stephane Bern docufiction-ul dedicat Reginei Maria.
Surprinderea aceasta mărturisește faptul că ne vedem pe noi înșine doar la scară națională și nu avem o percepție cu adevărat europeană a istoriei noastre. Istoriografia – de manual, cea cunoscută de toți grație școlii (și dublată de filmografia ”epopeei naționale” din vremea comunismului) e, în bună măsură, una de secol XIX. Pentru noi naționalismul ține loc de metodologie istorică.
Am rămas, de la începuturile statului (1859 și 1918), într-o istoriografie apologetică (menită a ne justifica urbi et orbi îndreptățirea în istorie) și teleologică (ce leagă într-o continuitate neabătută și permanent crescătoare momentele istoriei noastre). Și, pentru ca piesele să se așeze în această ordine ascendentă, istoria noastră se combină cu folclorul – cel mai adesea cult – ce hiperbolizează patriotic și moralizator (dacă nu inventează pur și simplu) un mic amănunt de cronică.
La nivel literar avem o mulțime de asemenea history fiction-uri pe care generațiile mai vârstnice le-au învățat în școală: ”Vlaicu Vodă”, ”Apus de soare”, secvența Rovinelor din ”Scrisoarea a III-a” plus cărțile de povești ale lui Mihail Drumeș și Alexandru Mitru. La nivel filmic, ”epopeea” de care vorbeam (bine analizată – recent – de Bogdan Jitea), e ilustrată paradigmatic de producțiile lui Sergiu Nicolaescu.
O știm bine: firul roșu al tuturor acestor filme e aceea că regii Antichității și domnitorii Evului Mediu plus Cuza (regii finelui Modernității și ai Contemporaneității nici măcar nu erau pomeniți) au ”luptat neabătut” pentru ”independența, unitatea și suveranitatea țării” și au avut – dintotdeauna – ca ideal un soi de egalitate socială bazată pe ”proprietatea comună a principalelor mijloace de producție”.
Altfel spus, coloana vertebrală a istoriei noastre era ”revoluția de eliberare socială și națională”, ”nemurită” în titulatura zilei naționale din acele vremuri. Din păcate, ni se spunea, revoluția aceasta nu s-a realizat – până după 23 august 1944 – din cauza dușmanilor din afară (romani – o vreme, varii migratori, maghiari – în vechime, turci, ruși, unguri – mai nou /nu strica repetiția în această înșiruire/, capitaliști de tot soiul /cu o vagă nuanță antisemită/ și, pe undeva, occidentalii în bloc) și-a cozilor lor de topor dinlăuntru (fie pe jumătate străine, ca fanarioții, fie – mai ales – boierii, care se opuneau din răsputeri /adică trădând/ ”revoluției sociale”).
Era fatal ca genul acesta de istorie să ducă, pe panta națională, la apoteoza lui Carol al II-lea și, pe ambele versante (național și social), să se ”întrupeze” în Ceaușescu.
Evident, în centrul acestei filmografii este domnitorul român (chit că el se percepea, în vremea lui, ca moldovean sau ca valah) hipostaziat în versurile lui Coșbuc despre Mihai Viteazul: ”Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier/ Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barba din stânga-i ajunge la cer,/ Şi vodă-i un munte”.
E limpede că un asemenea personaj, de proporții geologice, nu doar istorice e o ”forță a naturii” ”acestui pământ binecuvântat” care nu are egali printre contemporani.
Sultanii (mai rar), pașele, prinții Transilvaniei, regii și împărații străini (de pildă Rudolf al II-lea în romanele lui Ioan Dan) sunt niște nevolnici, tarați de lăcomie și prostiți de huzur, a căror principală caracteristică e ticăloșia cu care complotează ”cu straturile cele mai declasate” ale lumii lor împotriva lui Vodă al nostru.
Acest mod de a prezenta personajele istoriei noastre – în întregime calat pe imaginea lui Ceaușescu așa cum o vehicula propaganda epocii – era, inevitabil, unul izolaționist și autarhic. Izolaționist, căci ceilalți – les fainéants – nu erau decât niște umbre la periferia cadrului, funcția lor fiind aceea de-a releva, prin contrast, grandoarea eroilor noștri. Autarhică, deoarece eroii aceștia erau ai noștri și doar ai noștri, căci doar noi ne pricepeam – cel mai adesea prin intermediul foclorului (ce-avea marele avantaj de a fi produs de ”oamenii muncii de la sate”) să le înțelegem sacrificiul și să le transmitem, din tată în fiu, memoria.
Poate tocmai de aceea ne surprinde faptul că – iată – și niște străini iau în considerare personaje pe care noi le considerăm doar ale noastre. Și nu-i izolează în ”țărișoara lor” cu ”râul și cu ramul” ei, ci îi pun – după caz – alături de Mahomed al II-lea sau de Clemenceau.
Ce e straniu e faptul că am învățat și de aceștia, dar nu la Istoria României, ci la cea Universală și, cel mai adesea, n-am făcut de loc legătura între cele două. V-ați gândit – de pildă – că Mihai Viteazul a fost contemporan cu Elisabeta I-a a Angliei și cu Henric al IV-lea al Franței, ba chiar și cu Tokugawa Ieyasu (unul din personajele ”Shogun”-ului ce făcea furori în ultimii ani ai comunismului)? Parcă o asemenea contextualizare ne-ar permite să mai adecvăm puțin dimensiunile personajului. Și, cine știe, poate să-l vedem un pic mai complex.
Sau – dacă apare în scrierile altora – cu perspectiva acestora. Cred că exact acest lucru îl realizează a doua serie a serialului turcesc: avem un Țepeș pus în relație cu un mare contemporan la lui, cuceriritorul Constantinopolelui și nu un devotat al emancipării șerbilor din Țara Românească ce-și petrece ses heures perdues trâgând în țeapă boieri. Copil, adolescent și matur, Vlad e prins în arcanele unei lumi mult mai largi decât aceea a dialogului cu țăranii munteni și a fatalității războiului cu turcii.
Mi se pare că primul lucru care poate seduce la un asemenea film e această lărgire a perspectivei, grație căreia omul – aflat ”sub vremi” – dobândește o anumită consistență psihologică și, implicit, un anumit profil personal.
Pe Țepeș-ul de manual nu-l individualizează (în rândul ”domnitorilor patrioți”) decât ferocitatea justițiară (în siajul catrenului eminescian arhicitat din ”Scrisoarea a III-a”). Personajul filmului turcesc e mai bine conturat, căci are niște relații ceva mai complexe cu sultanul, cu fratele lui, cu amintirea (mai curând decât persoana) tatălui, mai puțin cu soția sau căpitanii săi.
În mod interesant, această (relativă) umanizare a voievodului prezentat atât de sanguinar în cronicile nemțești oferă o rațiune episoadelor celor mai teribile legate de numele lui. Altminteri, acestea – pădurile de țepe, execuțiile (prea) iute hotârâte, masacrarea fără discernământ a tot ce-i nimerea în cale – fie sunt negate (ca produs al unei propagande interesate a patriciatului săsesc sau a lui Matia Corvin), fie sunt puse pe seama patologiei personajului (ce duce, în cele din urmă, la vampirul lui Bram Stoker).
Nu sunt deloc convins că explicația pe care-o oferă filmul – aceea a complexului captivului la Istambul și a permanentei competiții dintre cei doi moștenitori de tronuri care se lasă cu o frustrare ce cere răzbunare – e singura (sau măcar cea mai bună) capabilă să-l explice pe Vlad Țepeș. Dar e o fereastră ce ne trimite la mobilurile omului și la felul în care acestea investesc obiectivele domnitorului.
De asemenea, remarcabil, nici Radu, fratele cel mic, nu e doar ti kalos-ul – cu ambele conotații, sexuală (complet evacuată, din rațiuni ce țin de propaganda neo-otomană, din film) și morală – opus eroicului rezistent față de turci, ci un personaj complex care adoptă o anumită atitudine față de sultan nu atât din frică, cât pe baza unui calcul. Iar opțiunea lui deschide către întrebarea dacă nu cumva pacea cu turcii (oricât de greu plătită) nu va fi fost pentru țară mai avantajoasă decât ”tactica pământului pârjulit” a ”eroilor luptei antiotomane”.
Sunt multe lucruri pe care filmul doar le sugerează, pe care le lasă în suspensie și – încă mai multe – pe care nu le atinge deloc.
În ciuda caracterului său de docufiction, serialul e, în mod manifest, un film, adică o operă de ficțiune. O știm bine, inclusiv de la experiența cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, departajarea dintre istorie și literatură nu e deloc clară pentru spectator (sau, în cazul romanelor, pentru cititor) recent.
La începutul anilor ’90, într-un serial de mare succes al acelui timp – ”Caracatița” – apărea un personaj negativ (un gardian nazist care ajunsese bancher după război substituindu-și identitatea cu cea a unui deținut evreu ucis în lagărul pe care-l păzea) care, Dumnezeu știe de ce, fusese identificat de creatorii filmului ca român. Ei bine, lumea – care altminteri gusta serialul – s-a inflamat și, dacă nu mă înșel, s-a ajuns și la un protest diplomatic pe acest subiect.
Când a apărut cartea – și apoi filmul – ”Codul lui Da Vinci” ”teoriile” legate de Graal, de ”familia” lui Isus și de ce ”ascunde” Vaticanul au fost puzderie. Semn că – în vremurile pe care le trăim – oamenii (comuni) nu prea deosebesc realitatea de ficțiune (mai în ales cazul istoriei sau al variilor științe).
De regulă, perspectiva științifică e pedestră, formulată într-un limbaj propriu (și nu doar un articol de știință reală, ci și un raport de săpături arheologice e ininteligibil pentru neinițiați) și destinată unui mediu specializat.
Invers, o ficțiune e direct accesibilă fiincă mizează pe o recuzită ”ce merge la sigur”: caractere bine individualizate, confruntarea dintre naturi opuse (care dramatizează narațiunea), un pic de iubire, un pic de violență, dacă e vorba de film – efecte speciale și inevitabilul happy end.
Studiile științifice mișcă puțin imaginea subiectului, datorită unei ușoare variații de contur; ficțiunile dau viață lucrurilor pe care savanții le tratează cu acribie muzeală. Dar, tocmai de aceea – prin chiar libertatea pe care-o revendică prin instrumentarul lor retoric – ficțiunile au o doză mai mare (uneori chiar prea mare) de aproximare a evenimentului / personajului la care se raportează.
Episoadele cu voievodul român din ”Rise of Empires: Ottoman” sunt, în bună măsură, o operă de ficțiune, inteligent construită pe repere istorice și cu ajutorul istoricilor chemați a cadra, din când, imaginea. Dar, totuși, nu mai puțin o ficțiune. Rolul ei e acela de-a celebra destinul extraordinar al sultanului cuceritor și de-a face vizibile obstacolele pe care acesta le-a depășit pentru a da forma clasică a Imperiului Otoman.
În acest context, domnitorul român apare adesea ca un sparring partner al lui Mahomed al II-lea, al cărui rol e acela de-a evidenția trăsăturile personalității celui din urmă. În felul acesta, dependența – prizonieratului la turci – lui Țepeș față de ”Stăpânul lumii” e ilustrată și la nivelul (meta)narațiunii.
Pe de altă parte, nefiind produsul unei pure mecanici a scenariului, această perspectivă ne oferă, dacă mă pot exprima astfel, un ”al treilea Vlad Țepeș”: cel al turcilor, după cel al nostru (justițiar și antiotoman) și cel al povestirilor germano – engleze (sanguinar până la vampirism). Ceea ce ne oferă filmul e un portret, neîndoielnic, schematic, dar – uimitor – nu neapărat în contradicție cu vreuna din cele două variante anterioare. Ba, poate, până la un punct, Drăculea serialului turcesc permite chiar o schiță de conciliere între celelalte două imagini, de regulă total disjunse.
Ultimul episod al seriei se termină destul de sec – poate în spiritul umorului macabru al domnitorului român – cu sultanul contemplând (în sfârșit) capul dușmanului său expus pe zidurile Seraiului și meditând asupra destinului materializat de moneda pe care i-o dăruise, într-o altă viață, cel pe care-l privea acum pentru ultima oară.
E ”un arc peste timp” care ne lipsește de o componentă majoră a biografiei lui Țepeș: cei 12 – 13 ani de captivitate maghiară (la Vișegrad și apoi la Buda) și isprăvile lui din această perioadă (se pare că a participat la campaniile antihusite ale lui Matia Corvin). Nu pot să nu mă gândesc la faptul că un film / serial maghiar – dedicat, evident, marelui lor rege renascentist – ne-ar oferi un ”al patrulea Țepeș” cu care să mai adăgăm o piesă puzzle-ului acestui personaj complex (tocmai în radicalitatea lui). Până atunci, serialul turcesc merită a fi văzut și dezbătut și de media și de profesioniștii noștri.
O notă aparte merită cei doi istorici români prezenți în film: Mihai-Florin Hasan și Andrei Pogăciaș. Ambii au avut explicații clare, coerente și manifestând o bună cunoaștere și înțelegere a subiectului seriei. Domnul Pogăciaș – care nu ne e chiar necunoscut – a adăugat acestora o nuanță de umor bonom care, cel puțin mie, mi s-a părut că a făcut ca intervențiile dânsului ”să treacă sticla” ecranului și să puncteze remarcabil fiecare aspect asupra căruia s-a pronunțat.
Mă gândesc că o Istorie Medievală a Românilor povestită de domnul Pogăciaș, eventual în tandem cu domnul Hasan sau în partenariat cu alți colegi ai dânșilor din aceeași generație și cu același orizont, ar reda viață unui timp și unei problematici pe care pe de-o parte monumentalizarea de care-am vorbit la început, pe de alta stereotipia școlii le-a aruncat în cenușiul basoreliefului oficial. Eu unul mi-aș dori să văd și istorici turci, și maghiari, și bulgari ori germani întreținându-se – cu aceeași colocvialitate dezinvoltă – asupra teribilului domnitor al Valahiei.
Până când vom avea parte de așa ceva, merită să ne întoarcem la bibliografia – consistentă – (a) lui Țepeș în limba română. ”Povestirile medievale despre Vlad Țepeș” editate cu 35 de ani urmă de Ion Stăvăruș ar merita retipărite, eventual retraduse și dotate cu un nou aparat critic (și, de ce nu, cu secvențele din cronicile turcești).
Cartea lui Matei Cazacu de la Humanitas, ”Dracula”, e inconturnabilă și ar merita și ea o nouă ediție (pe care un comentariu al autorului pe marginea filmului ar îmbogăți-o cu clarificări necesare).
În fine – last but not least – cred că cea mai bună introducere în subiect rămâne ”De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul” a cuplului Neagu Djuvara – Radu Oltean. Spun cuplu, dat fiind că ceea ce domnul Djuvara a adus ca informație și, în egală măsură, ca accesibilitate a textului, domnul Oltean a completat – în cel mai fericit mod – cu o ilustrație a cărei adecvare la subiect mărturisește o rigoare a cercetării impresionantă. Oricine citește, privește și meditează (la) această carte are șansa de-a scăpa deopotrivă de stereotipurile Țepeș-ului de manual și al celui de Hollywood. Și, evident, de a privi altfel – mai deschis – serialul turcesc și de-a participa la dialogul cu ceea ce ne propune el.
Un ultim aspect: ar fi de dorit ca noi înșine să descoperim dimensiunea deopotrivă umană și istorică, în contextul epocii, a practic tuturor personajelor istoriei noastre. Nu vom scăpa de shematismul ideologic al lui Sergiu Nicolaescu aruncându-ne în psihanaliză și aplicații ale deconstrucțiilor gender studies, ci căutând să regăsim umanul, în toată comlexitatea lui, din spatele unor destine adesea fabuloase.
Un Ștefan cel Mare, dincolo de clasica l’image de l’Épinal ilustrată, pe rând, de Calboreanu și Cozorici, văzut deopotrivă pe fondul Renașterii și al nașterii Imperiului Rus e un subiect demn de toată atenția. La fel ca un Mihai Viteazul prins nu doar la Călugăreni, ci și la curtea imperială de la Praga ar putea lumina altfel o secvență a istoriei noastre.
Ca să nu mai vorbim de destinul – cu adevărat uluitor – al fratelui său vitreg: Petru Cercel. Ori, de ce nu, lucrată în cooproducție, o biografie a unuia din principii Transilvaniei din vremea Reformei sau a Războiului de Treizeci de Ani.
Ar fi un exercițiu de istorie adevărată: ne-am întoarce la surse, le-am corobora și le-am selecta de așa manieră încât să auzim vocea oamenilor acelui timp. Nu le-am pune în gură platitudinile ideologice pe care, iarăși și iarăși, le debitează media lumii noastre.
Atunci, poate, am rupe cercul monotoniei catastrofice în care ne adâncim tot mai pasiv și am vedea / auzi altceva: trecerea discretă a timpului ce ne poartă pe toți.