Când copiii sunt văzuți, se creează starea de bine și așa putem avea implicare și învățare. Și implicit rezultate Interviu

Când copiii sunt văzuți, se creează starea de bine și așa putem avea implicare și învățare. Și implicit rezultate <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>

Urgența de a schimba felul în care se face educația în România se simte tot mai puternic. Deși ne-am obișnuit să tot dăm vina pe sistem, de fapt, oamenii sunt cei care alcătuiesc sistemul. Dacă ei se schimbă, lucrurile au toate șansele să se apropie de normalul secolului în care trăim.

Cei care ajung să fie responsabili de schimbare nu sunt aceia care fac o lege sau stabilesc o nouă reglementare, ci sunt oamenii care sunt în fața copilului, și anume profesorii, spune prof. Daniela Doru, o fostă corporatistă din Timișoara, care s-a specializat în mentalitate deschisă și comunicare nonviolentă, două concepte pe care le aplică la clasă, dar pe care le și predă profesorilor interesați de propria evoluție.

Dar nici lecțiile sale nu sunt clasice, din cele cu care ne-am obisnuit, ci iau forma unor jocuri, care îi „prind” pe copii și îi ajută să gândească. Spre exemplu, Daniela este facilitator al jocului World Peace Game, în care copiii au de rezolvat în 5 zile 60 de crize, printre care și războiul, despre care știrile curg necontenit la TV și nu numai.

„Mai mult decât oricând este important să-i ajutăm să-și folosească gândirea critică, să știe cum să folosească acele informații”, spune Daniela Doru, într-un interviu acordat spotmedia.ro.

Pasul de la corporație la educație

Până nu demult, Daniela era un manager de succes la o mare companie, dar întotdeauna a fost pasionată de tot ce înseamnă partea de training, de workshop-uri.

„Pe unde am lucrat, chiar dacă nu eram pe partea de resurse umane, întotdeauna eram în mijlocul oamenilor informând sau îmbunătățind ceea ce facem în activitatea noastră. Și-mi aduc aminte și acum de un fost șef, cred că aveam 24 de ani pe atunci, când ajunsesem să fiu director de marketing la o firmă din Timișoara… și îmi zicea: Locul tău este la școală. Tu ar trebui sa fii profesor, că ne înveți de fiecare dată când ai cu noi ceva de făcut”, își amintește ea.

„Oriunde am lucrat, îmi plăcea să ascult oamenii și să văd din ceea ce ei au de spus, cum pot să fructific resursele interioare pe care le au în a-și îmbunătăți viața. Dar nu conștientizam asta. E ceva ce am descoperit recent. Îmi venea atât de natural că nu mi-am oferit acel spațiu de auto-reflectare, să văd cu ce am contribuit eu. Îmi făceam task-urile”, mai spune Daniela.

Dar, în urmă cu șase ani, ceva s-a schimbat: unul dintre cei doi baieți ai săi ajungea la vârsta la care să înceapă școala.

„Adevărul este că odată cu ei am început și eu școala. Se deschidea pe atunci școala Babel din Timișoara. Mie mi-a plăcut foarte mult abordarea pe care ei o propuneau, deși era nou înființată, nu avea niciun fel de istoric. Dar atât de multă încredere am simțit în entuziasmul și în dedicarea oamenilor care au pus bazele școlii încât mi-am dorit să fiu și eu parte din acea comunitate și astfel a început cumva cariera mea în educație, în sensul că am început să lucrez și cu copiii”, spune ea.

Lucrând cu copiii, a fost provocată în foarte multe contexte să se uite mai mult către ea însăși.

„Pentru că multe lucruri pe care le știam eu că așa ar trebui făcute sau în felul ăsta ar trebui să meargă educația sau așa ar trebui să ajungă un copil - mi-am dat seama că, da, sunt competențe pe care le putem urmări în copii, dar pentru mine nu era autentic să le urmăresc în ceilalți, dacă nu erau clare și bine integrate în mine ca ființă.

Și astfel a început o călătorie foarte frumoasă în a mă descoperi pe mine. Și ca orice mare profesor, înveți mai mult atunci când predai și, după ce am descoperit partea de comunicare nonviolentă și chiar și partea asta de mentalitate deschisă, am început să ofer și eu cursuri sau ateliere adulților, fie că erau părinți, fie că erau profesori în ceea ce privește partea de dezvoltare personală”, mai spune ea.

Despre ce este vorba la cursurile de mentalitate deschisă?

SuperTeach este o inițiativă a oamenilor de afaceri din România care voiau să contribuie la educație. Au creat astfel aceste conferințe și cursuri.

Mentalitatea deschisă a fost inițiată de institutul Arbinger din Statele Unite. Și, practic, pe baza unei cărți s-au construit o serie de cursuri și de ateliere, care să sprijine profesorii în a trece din spațiul ăla de mentalitate închisă, în care fiecare om este în cutiuța lui, către „suntem aici împreună”. Și ca să putem să creștem să ne dezvoltăm și să aducem schimbare și transformare avem nevoie să fim împreună.

Sunt mai multe instrumente pe care le folosesc, dar unul de bază al mentalității deschise este că mă văd pe mine, dar îl văd și pe celălalt. Îi văd nevoile, îi văd provocările, văd cine este el ca om. Eu, ca persoană, pot să-mi ajustez eforturile în a putea să-l sprijin, în a crește împreună și mai devin cumva conștient și responsabil în a-mi măsura impactul pe care-l am.

Adică să conștientizez că și acea persoană din echipa mea sau elevii mei fac un lucru, să stiu că e și o bucățică din mine acolo. Că e valoros să vreau să contribui.

Pentru că o nevoie foarte mare a oamenilor care lucrează în educație este nevoia de a contribui. Oamenii care lucrează cu alți oameni sau cu copiii o fac pentru că simt nevoia de a contribui la viitor, la educație, la schimbare, la transformare.

Și asta se poate întâmpla atunci când în interiorul tău simți că împlinești acea nevoie. Nu există neapărat un instrument de măsurare cuantificabil, este mai mult o stare, este legat de o emoție care îți arata că acea nevoie este împlinită.

Cum se aplică această abordare de mentalitate deschisă la cursuri, la școală?

Când te uiți la ei, îi vezi ca oameni, ca oameni complecși, nu doar ca pe un instrument sau ca pe un roboțel, care are de învățat lecția pe care tu i-ai predat-o. Tu îi pui un etalon, că e bine sau rău, printr-o notă, doar prin modul în care el raportează ce a învățat. Ci poți să-l vezi în complexitatea lui.

Adică vezi că poate acea materie nu este deloc în sfera lui de interes și n-are încă acele competențe de bază care l-ar putea ajuta să înțeleagă lecția.

Poate are o situație familială sau emoțională în acea săptămână sau în acel an care să îl împiedice în a performa la așteptările pe care tu le ai.

Această mentalitate trece de la așteptări de la elevi la învățăm împreună în asta. Și cumva măsurăm impactul: „Văd cum pot contribui la tine pe ceea ce tu ai nevoie acum, nu pe ceea ce eu știu că programa îmi dictează că ar trebui să-ți spun”.

Cum reacționează copiii la această abordare?

Se simt văzuți. Se creează un spațiu de vulnerabilitate, în momentul în care ești văzut ca ființă umană, nu doar ca o persoană care trebuie să performeze într-un anumit domeniu.

Atunci se creează un spațiu de relaxare interioară și apare curajul de a spune ce simt, ce gândesc, unde mi-a fost greu, poate chiar învăț și îmi dau seama, ca elev, de ce am nevoie pentru a merge mai departe.

Cu cât adultul este mai bine ancorat în ființa lui - și eu sunt responsabilă de dezvoltarea mea personală și am un limbaj care le arată copiilor că eu sunt conștientă de emoțiile pe care le trăiesc, de provocările zilei de azi, de nevoile pe care le am - sunt zile în care am nevoie de odihnă și energia mea este mult mai joasă decât în altă zi.

Și acel curaj de a fi vulnerabil, de a exprima și de a lucra împreună ca să facem mediul favorabil și mie, și ție, creează o relație de oameni între oameni. Adică ne vedem ca oameni. Nu sunt eu superior pentru că sunt profesor și trebuie să-ți spun ce e de făcut.

Nu ești tu inferior, pentru că ești copilul și nu ai încă suficiente informații sau competențe dezvoltate, ci pur și simplu suntem într-o călătorie, pe un drum, în care ne ajutăm reciproc. Tu ai nevoie să-ți dezvolți aceste competențe, eu am nevoie să le împărtășesc cu tine.

În același timp învăț de la tine, copilule, cum să-mi dozez informația, cum să-ți ascult nevoile, ca să pot să fac experiența de învățare cât mai autentică și cât mai valoroasă pentru ambele părți.

Cum se potrivește această abordare cu standardele impuse de sistemul nostru de învățământ?

Eu am foarte mare încredere că atunci când copiii sunt văzuți și sunt înțeleși, atunci când este acea parte de relaxare, se creează acea stare de bine. Iar pe fondul unei stări de bine putem să avem implicare și învățare. Și implicit rezultate.

Doar că s-ar putea ca acele rezultate să nu vină cu o rapiditate la fel de mare, un raport proporțional ca și timp. Adică: „Astăzi am făcut lucrul ăsta, tu te-ai simțit bine, săptămâna viitoare la test, de la 7 ești la 9”.

E posibil ca aceste rezultate să vină cumva în timp, pentru că odată ce se relaxează copilul și își dă voie să se implice, până când ajunge să se integreze informațiile pe care le are, să se simtă suficient de confortabil și de încrezător în a le arăta într-un test, la ascultare sau la tablă - cum se întâmplă în sistem - să dureze un pic. Dar cu siguranță ele pot apărea.

Cumva toate acestea merg mână în mână cu acea comunicare nonviolentă în care te-ai specializat.

În continuare mă specializez. După părerea mea, întotdeauna ne putem perfecționa. Pentru mine comunicarea nonviolentă este un stil de viață, nu este un instrument. Recomand oricărui profesor din lumea asta să citească cartea lui Marshall Rosenberg - cel care a creat și ne-a pus la dispoziție această comunicare în patru pași.

Mie mi-a adus foarte multă profunzime și înțelegere a ceea ce trăiesc eu și a ceea ce trăiesc elevii. Și ce aduce pentru mine comunicarea nonviolentă este posibilitatea de a observa (să pot să mă uit la o situație, la un copil, încercând să nu aduc foarte multe judecăți sau critici sau etichete cu care am fost obișnuită, observând cât mai obiectiv ceea ce el face sau spune - mă ajută pe mine să identific într-o situație contextuală sau conflictuală uneori - ce emoții am - iar cadoul cel mai mare pe care această comunicare mi-a adus-o este acel limbaj al nevoilor).

Pentru că în spatele fiecărei emoții este o nevoie. Și când emoțiile noastre sunt fericire, bucurie, încântare - nevoile din spatele lor sunt împlinite și de aia trăim ceva care ne aduce o stare de bine. Iar când emoțiile mele sunt furie, frustrare, tristețe, dezamăgire - este că sunt nevoi foarte importante mie care nu sunt împlinite. Și în momentul în care eu identific aceste nevoi, atât la mine cât și la elevi, acest limbaj al nevoilor este limbajul comun și care ne unește ca ființe umane.

Pentru că noi toți, ca ființe umane, avem aceleași nevoi. Poate nu în același timp aceeași nevoie sau poate nu cu aceeași prioritizare, dar la momentul în care îmi spui că ai nevoie de liniște sau că ai nevoie de armonie, de înțelegere, de încredere, de apropiere, de reciprocitate - am foarte clar în mine sentimentul că știu despre ce vorbești.

Iar când comunicăm, de la nevoie la nevoie, este ca și când comunicăm de la inimă la inimă, ceea ce ne apropie ca și ființe umane.

Și pentru mine asta este extrem de valoros în viața mea completă, nu doar în viața profesională.

Ce ar trebui să se întâmple ca sistemul nostru de învățământ și profesorii să ajungă să cunoască aceste lucruri, să le pună în practică și să facă școala românească altfel?

Ca să ajungem la o școală care să fie orientată către evoluția și dezvoltarea copilului și nu doar despre rezultate, eu m-aș bucura să-l încurajez pe el, profesorul, să nu mai aștepte a cineva să facă pentru el ceva, ci să ajungem la acea putere interioară care este în fiecare dintre noi și să luăm noi o decizie.

Să facem o alegere pentru noi și să căutăm comunitățile care ne sprijină, pentru că și sistemul se urnește, doar că el are ritmul lui și câteodată oamenii care ajung să fie cei responsabili de schimbare nu sunt cei care fac o lege sau stabilesc o nouă reglementare, ci sunt oamenii care sunt în fața copilului, și anume profesorul.

Acum, cel puțin în România, eu sunt mândră și bucuroasă de cât de multe proiecte educaționale, atât la nivel național cât și la nivel local, de profesori care să se adune și fac proiecte împreună pentru a sprijini dezvoltarea copiilor.

Dacă ești profesor, caută o comunitate, caută un alt profesor ca și tine, care vrea să facă ceva pentru copiii ăștia dincolo de doar de a preda disciplina pe care o ai, conform programei. Și caută să fim împreună, pentru a cultiva și crește relația cu copiii.

Revenind la dezvoltarea copiilor, un proiect educațional dedicat lor este World Peace Game, al cărui facilitator ești. Spune-ne mai multe despre el.

Pentru mine este acea experiență de învățare în care eu, ca facilitator, trăiesc foarte intens. Este un joc care captează copiii într-un mod în care nu i-am mai văzut niciodată în sala de clasă.

Jocul păcii mondiale a fost creat în SUA de Joh Hunter, un profesor care la finalul anilor `70, dorind să integreze diversele disciplinele în ceva practic, ei după aia să simtă că au deprins acele competențe și informații.

A început cu o tablă de joc, ajungând în timp la o masă de joc dispusă pe patru nivele (subacvatic, terestru, aerian și spațial) în care grupul de copii (25-35 copii) este împărțit în patru țări: unele sunt mai bogate, altele sunt mai sărace. Sunt conflicte între ele, de ordin militar, economic, politic, social. Unii au diverse tipuri de resurse de venituri, de cheltuieli.

Pe lângă țările respective sunt organizații: Organizația Națiunilor Unite, Banca Mondială, Fabrica de armament, Înalta Curte de Justiție. Și copiii sunt puși în roluri. Au rolul de a fi prim-ministrul unei țări, ministrul de Finanțe…

Toate aceste roluri pe care și le însușesc de-a lungul a 5 zile de joc îi transpun într-o lume în care tot ce au învățat la școală și ceea ce n-au învățat încă (dar intuitiv - și jocul le va da provocarea de a dori să performeze) îi aduc în ipostaza de a rezolva vreo 60 de crize, ca ei să poată câștiga un joc.

Și crizele sunt inclusiv cele din viața reală, care se întâmplă acum, la care suntem parte. Adică, dacă știam despre încălzirea globală sau specii pe cale de dispariție, acum războiul este cât se poate de aproape.

Știrile curg necontenit pe TV și copiii au acces la astfel de informații și cred că mai mult decât oricând este important să-i ajutăm să-și folosească gândirea critică, să știe cum să folosească acele informații. Ce pot face cu ele. Și trecem dincolo de „a da vina” și a spune despre altcineva că e rău, să-și găsească resursele. „Ce aș face eu în locul lui? Care ar fi o altă posibilitate, o altă perspectivă?”

Și cu cât mai mulți copii sunt aduși în această postură de a gândi și prelucra informațiile care vin către ei - printr-un filtru personal și cu intenția de cooperare/colaborare, s-ar putea să punem niște semințe pentru viitori adulți care vor transforma această planetă pentru ca ceea ce se întâmplă acum în lume să nu mai existe.

Un mesaj pentru pentru cei responsabili de educația copiilor?

Către profesori și nu numai: să aibă întotdeauna încredere că există și o altă perspectivă a fiecărei situații. Și să dezvolte acea curiozitate și deschidere de cum poate să arate o situație conflictuală, neplăcută și cum ar putea fi abordată această situație dintr-un alt unghi.

Și cred că doar această curiozitate de a vedea și cu alți ochi s-ar putea de multe ori să conteze foarte mult în modul în care soluționăm conflictele din viața noastră.

Acest articol face parte din secțiunea NEW EDU, susținută de
brio