Deputatul USR Tudor Rareș Pop, candidat al Alianței USR-PLUS pentru Camera Deputaților, în București, la alegerile parlamentare de duminică, prezintă într-un interviu câteva soluții simple pentru ca românii să nu mai rămână fără medicamente. Și să poată fi tratați în spitale ca în vestul Europei.
Tudor Rareș Pop, fost consilier al premierului Dacian Cioloș și apoi șef de cabinet al ministrului Cristian Ghinea, la Fonduri Europene, este membru al comisiei pentru sănătate din Camera Deputaților.
Personal nu cred în extreme, ci într-un sistem de sănătate echilibrat în care pacientul are dreptul de a alege, are acces la servicii reale, de calitate bună, indiferent că sunt la stat sau la privat, un sistem care nu discriminează pacientul în funcție de veniturile pe care acesta le are la dispoziție.
Tudor Rareș Pop
În programul de guvernare al USR-PLUS la punctul 12 este prevăzut acces garantat și gratuit (compensat 100%) la medicamentele esențiale, conform listei Organizației Mondiale a Sănătății. Pe această listă sunt peste 200 de “generice”, cum va putea un guvern să impună așa ceva fără a genera o criză profundă și dispariția tuturor medicamentelor de pe piață cum s-a întâmplat în cazul banalului Euthyrox?
Criza medicamentelor din ultimii ani nu a fost generată de valoarea compensată de stat, ci de ieftinirea lor fără nici un fel de bază în spate, alta decât populismul politic de tip PSD.
Ieftinirea unor medicamente sub un anumit prag, încurajează masiv exporturile paralele iar politica de prețuri obligă producătorii de medicamente să vândă în România la un preț mult mai mic decât în alte țări din spațiul UE, ceea ce limitează foarte mult cantitățile.
Euthyrox este un medicament relativ ieftin ”afară”, 15-20 de euro, iar în România se vinde cu 10 lei cutia. Aici intervine distribuitorul pentru care este extrem de tentant să facă stocuri pe care să le vândă apoi prin intermediul farmaciilor sau altor distribuitori în țările din spațiu Uniunii. Și uite așa, noi ceilalți, rămânem fără medicamente.
Ieftinirea nu-ți garantează accesul. Dimpotrivă. Unele partide politice se laudă cu medicamente ieftine pe care, în realitate, nu le avem și nici nu le interesează să afle de ce nu le avem.
Tudor Rareș Pop
Sunt câteva soluții simple, la îndemână prin care putem oferi instituțiilor publice instrumente de monitorizare și reglementare: calcularea rulajului mediu lunar de medicamente, stabilirea nivelului de alertă în momentul în care stocurile scad sub rulajul mediu lunar, prezentarea de rapoarte săptămânale precum și instituirea Listei temporare de medicamente aflate sub observaţie, prevăzută în OMS nr. 269/2017.
Totodată, avem nevoie și de politici macro-, dacă vreți să le spunem așa. Printre ele, se numără revizuirea politicii de preț a medicamentelor, reintroducerea în legislație a Listei Medicamentelor Esențiale a Organizației Mondiale a Sănătății, limitarea exportului paralel și reluarea achizițiilor centralizate pentru medicamente la nivel național pentru asigurarea calității medicamentelor și a eficienței utilizării banului public. ANMDM ar putea gestiona o parte din aceste probleme, dacă și-ar folosi pârghiile pe care le are la îndemnână.
În programul de guvernare se vorbește despre “concurență în sistemul de sănătate”. Cum poate fi realizată concret o astfel de concurență atâta timp cât cererea de servicii medicale e mult mai mare decât oferta, iar medicii lucrează atât în mediul public cât și în cel privat și tot nu reușesc să răspundă tuturor solicitărilor?
La ora actuală, accesul la servicii de sănătate este puternic debalansat. Există o vorbă la Constanța: cel mai bun spital este trenul de București. Astăzi, milioane de români plătim asigurarea obligatorie de sănătate dar pentru noi această asigurare nu are aproape nici o valoare, de vreme ce suntem siliți fie să compensăm cu plăți informale, fie să plătim pentru aceleași servicii la privat.
Practic tot românul a ajuns la concluzia că chiar daca platește CASS o face degeaba și acceptă să scoată bani din buzunar pentru a merge la privat sau pentru a compensa prin plăți informale. Sigur că teoretic din CASS plătim medicamentele pentru spitale, pentru programele naționale, medicii de familie, infrastructura spitalicească, sunt aproape 40 de miliarde de lei doar la CNAS, nemaivorbind de ce vine pe linie bugetară prin Ministerul Sănătății.
Pe de alta parte, cad spitalele peste noi. Banii aștia se văd rar sau aproape deloc. Și atunci ce e de făcut? Ce alt asigurator ne mai ia bani pentru asigurare lunar, dar când vine vorba să plătească ne spune că nu mai există plafon? Niciunul.
Ne uităm cu jind la ce au făcut și alte țări unde sistemul sanitar funcționează. Sunt țări unde pacientul are dreptul să-și aleagă asiguratorul de sănătate. Noi de ce nu putem avea dreptul asta? Ce ne împiedică, de fapt?
Tudor Rareș Pop
Pentru a combate toate acestea, vom acționa în două planuri. Primul referitor la funcționarea în sine a CNAS, care trebuie depolitizat, profesionalizat și condus mai bine.
Al doilea referitor la piața asigurărilor de sănătate, unde vom permite românilor să aibă mai multe opțiuni prin deschiderea la concurență. De asemenea, vom garanta posibilitatea fiecărui român de a putea alege opțiunea dorită pe modelul Pilonului 2 de pensii.
Statul își menține rolul de reglementator, finanțator și chiar ofertant de servicii de asigurare prin CNAS. Adăugăm, însă, componenta de drept de a alege în sistem.
Ce a mers bine și ce a mers rău în sistemul medical românesc în această criză sanitară provocată de epidemia de coronavirus?
Societatea civilă a fost, din nou, un exemplu de mobilizare. În timp ce Adrian Ionel, fostul șef UNIFARM, dădea unul dintre cele mai mari ”tunuri” cumpărând echipamente de protecție sanitară și măști de 3-4 ori mai scumpe decât prețul pieței, societatea civilă strângea bani și cumpăra la vedere și la prețul corect echipamentele necesare pentru ca medicii și pacienții să facă față pandemiei. Asta a mers bine.
În rest, deși au trecut multe luni de la primul val, al doilea ne-a prins la fel de nepregătiți. Cu un UNIFARM în insolvență și în risc de faliment, incapabil să mai facă achiziții, cu spitale modulare puține și fără autorizație de funcționare, cu același personal medical care era în linia întâi și în martie, cu spitale care funcționează ca niște temnițe sau mai rău, cu aparținători care caută disperați un pat liber la ATI.
Sistemul sanitar e la capătul puterilor din toate punctele de vedere. Imaginile care se ”scurg” din spitale ne arată că nu suntem deloc departe de a repeta scenariul Italiei din primăvară, într-o formă sau alta.
România are una dintre cele mai mici rate de supraviețuire din Europa a pacienților Covid-19 ajunși în secțiile de ATI, una de sub 5 procente. De ce și ce ar trebui făcut pentru a crește rapid șansele de supraviețuire la terapie intensivă?
Aceste procente se referă poate doar la pacienți intubați, nu la toți pacienții internați în secția de terapie intensivă. În ATI intră o cateogrie foarte eterogenă de pacienți. În funcție de cum se combină aceste categorii, poți sa ai o mortalitate mai mare sau mai mică.
În momentul asta, din pricina locurilor foarte puține, se selectează pentru ATI doar pacienții care intra în categorilor cazurilor severe. Problema este cand aceste internări se întâmplă în spitale de categoria 3 - personal putin, dotari slabe, nu au terapie intensivă propriu zisă, deci nu au capacitatea de a creste sansele de vindecare. Sau când pacienții, din pricina supra-aglomerării, primesc prea târziu tratament.
Lucrurile se mai schimbă cand vorbim de spitalele mari din orasele universitare. Problema este ca nu toate spitalele sunt disponibile. Soluția ar fi, in primul rand, să faci dintr-o singura miscare mult mai multe paturi de ATI Covid, iar asta faci într-un singur fel: să accepți că nu mai putem avea spitale covid și non-covid.
De altfel, a existat pe 15 octombrie această solicitare din partea Ministerului Sănătății, ca fiecare spital să pregătească o rezervă de 10% paturi de ATI cu tot ce înseamnă asta, respectiv circuite, personal, etc. Oare în câte spitale non-Covid se întâmplă asta?
În programul USR-PLUS se vorbește de dezvoltarea sistemelor de prevenție, încurajarea și promovarea unui stil de viață sănătos. Vă rog enumerați și explicați trei măsuri care ar trebui luate pentru a fi redus consumul de alcool la nivel național?
Consumul de alcool în exces este al treilea factor de risc pentru boală și moarte prematură în Uniunea Europeană, iar România se numără printre ”campioane”.
Sunt mai multe măsuri, și în timp ce unele pot fi considerate punctuale, altele sunt de-a dreptul sistemice și nu au o legătură directă cu consumul de alcool.
De pildă, integrarea grupurilor vulnerabile prin creșterea accesului la educație încă de la vărste fragede alături de creșterea oportunităților de profesionalizare și investiții în zonele defavorizate ce pot genera locuri de muncă pentru categoria 18-24 de ani.
Mai putem vorbi de dezvoltarea unei infrastructuri care să încurajeze obiceiuri sănătoase precum sportul de masă, lucru poate contribui iarași în mod indirect și eficient la scăderea consumului de alcool, mai ales în rândul copiilor și adolescenților.
Pe partea de suport și asistență, avem nevoie de mai multe centre de tratament și de mai multe campanii de informare și conștientizare.
De exemplu, nici până acum nu a fost rezolvată problema infecțiilor nosocomiale din spitale. Ce ar trebui făcut la nivel de guvern pentru a reduce acest tip de infecții, iar pacienții să nu mai moară din cauza lor?
Sunt trei direcții mari și late. Raportare (infecții), izolare (pacienți), decontare (tratament). La care se adaugă stimularea formării și profesionalizării cadrelor medicale, infecționiști, microbiologi, epidemiologic, infrastructura adecvată - structuri funcționale pentru izolarea celor infectați, spitale și secții noi, laboratoare de analize, un plan de utilizare judicioasă a antibioticelor, campanii de informare publică.
Dar cel mai mult trebuie să lucrăm la mentalitate. La ora actuală, prezența infecțiilor intra-spitalicești este privită ca o stigmă de către corpul medical și deopotrivă pacienți. Dar asta este o realitate cu care se confruntă toate sistemele sanitare ale lumii.
Nu există spitalul perfect. În Europa avem o medie de 1 la 20, adică un pacient infectat din 20. În România avem sub 1 la 100 pentru că ne e rușine să raportăm. Nu e nici o rușine că ai infecții nosocomiale pe secție, e rușinos să minți că nu ai.
Instituțiile abilitate nu-și fac treaba pentru care sunt plătite, managerii de spital și șefii de secție raportează prea puțin sau deloc și uite ajungem în situații precum cea de la Maternitatea Giulești, iar ruptura dintre pacient și sistemul public sanitar se face și mai mare.
Cum putem rezolva problemele dacă ele sunt ținute sub preș de teama distrugerii reputației șefului de secție sau a reputației spitalului?
Tudor Rareș Pop
Societatea trebuie să înțeleagă că infecțiile nosocomiale există, important este să știm de ele și să luptăm deschis, transparent și asumat împotriva lor. Regulile de igienă trebuie respectate cu sfințenie, iar eforturile trebuie îndreptate, în principal, către rezolvarea problemelor, nu către a găsi vinovați.
De peste zece ani, niciun guvern nu își asumă o reformă a sistemului de sănătate. De ce o parte din povara cheltuielilor din acest domeniu nu e suportată și prin sistemul asigurărilor private?
Cred că primul pas, de altfel, firesc este să vedem cum putem pregăti această mișcare. Legislația există în sensul asta, dar nu avem un sistem funcțional, predictibil, unul care să încurajeze un sistem de asigurări private, complementare, care să vină în ajutorul celei de bază.
Trebuie mai întâi să rezolvăm probleme structurale legate de finanțarea sistemul sanitar, trebuie să trecem de la sistemul paușal de plată al serviciilor medicale la cel pe intervenție, pe act medical.
Trebuie să plătim performanța, calitatea, indiferent că vorbim de un serviciu public sau privat.
Tudor Rareș Pop
Nu avem o evaluare onestă în acest moment al costurilor privind serviciile medicale, iar asta ne creează mari probleme. Avem doar indicii și extreme. De ani de zile tot auzim de la CNAS că DRG-ul e depășit ca sistem, că trebuie să pilotăm un nou model de finanțare, și în ciuda declarațiilor, în realitate nu se întâmplă nimic.
Personal nu cred în extreme, ci într-un sistem de sănătate echilibrat în care pacientul are dreptul de a alege, are acces la servicii reale, de calitate bună, indiferent că sunt la stat sau la privat, un sistem care nu discriminează pacientul în funcție de veniturile pe care acesta le are la dispoziție.
