Cea mai mare perversitate a celor care au gândit atacul terorist atroce comis de Hamas în Israel pe 7 octombrie pare a fi, privind acum în urmă, că a urmărit cu mult mai mult decât violența extremă și teroarea.
A urmărit să pună Israelul într-o situație lose-lose cu scopul, după toate aparențele încununat de succes, de a redeștepta un monstru teribil, doar intrat în hibernare după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial – antisemitismul.
Privit retrospectiv, scenariul a fost simplu. Un atac de o violență extremă, dincolo de nivelul cu care zona era obișnuită. Un atac pus la cale cu mijloace mai degrabă rudimentare, precum acele parapante cu care au aterizat teroriștii Hamas la festivalul unde au măcelărit zeci de tineri.
O violență care nu avea cum, mai ales în cazul unui popor cu mentalitatea și istoria israelienilor, să nu provoace o furie teribilă și o replică pe măsură. Guvernul de la Tel Aviv nici să fi vrut nu putea să evite o replică militară. L-ar fi sfâșiat poporul. Și dacă eram în locul lor?
Iar pentru previzibila replică, Hamas a pregătit o autentică nucleară de imagine și victimizare: scuturile umane cu care și-au tapetat absolut toate obiectivele militare cheie. Toată infrastructura criminală Hamas era sub clădiri cu valoare umanitară, mai ales școli și spitale. Așa că orice lovitură împotriva acestor obiective Hamas a implicat pierderi civile.
Și la primul civil ucis în fapt de Hamas, după ce a fost folosit ca scut uman, o întreagă mașinărie de propagandă antisemită a dezlegat monstrul și l-a asmuțit nu doar asupra statului Israel, ci împotriva evreilor din întreaga lume. Și, în opinia mea, exact acesta era scopul. Efectul? Numărul actelor antisemite a ajuns la un maxim istoric la nivel mondial.
Aș vrea să fie cât se poate de clar. Ofensiva israeliană în Gaza nu a fost fară de greșeală, premierul Netanyahu este un lider mai mult decât contestabil, este liderul care prin lupta lui antiJustiție și-a slăbit țara până la nivelul de vulnerabilitate exploatat de Hamas. Orice victimă civilă este o tragedie imensă și orice eroare punctuală trebuie pedepsită.
Dar asta nu înseamnă să uităm ziua de 7 octombrie, să uităm actul de terorism care a provocat replica, să uităm cine folosește civilii drept scuturi umane, să uităm ostaticii, să uităm că acești teroriști au fost aleși prin vot de victimele civile de azi sau de familiile lor și, după ce au pus mâna pe putere, primul lucru a fost să-și măcelărească adversarii politici.
Și, mai ales, nimic nu justifică antisemitismul. Pare cumva că tema copiilor palestinieni este doar pretextul pentru a da frâu unei uri care niciodată nu a fost stinsă și aștepta doar ocazia să răbufnească. Altfel cum s-ar face că uităm câți oameni au ucis inclusiv în Europa organizațiile teroriste islamiste în valuri de atentate demente?
Antisemitism latent există și în România chiar dacă, cel puțin deocamdată, din fericire, nu e violent. Recent am fost martora unui episod cutremurător. Eram într-un grup în care o persoană ne povestea experiența vizitei la Auschwitz-Birkenau, ce văzuse, ce simțise acolo, cum au reacționat și cei care o însoțiseră. Și, la un moment dat, un individ din grup a întrebat profund “dar nu-și merită și evreii soarta?”. Am fost tentată, mărturisesc, să-i întorc masa în cap.
Ni se povestea despre munții de ochelari, păr și dinți, despre lucrurile copiilor evrei exterminați sistematic și cineva a putut să-și pună întrebarea dacă nu cumva un popor poate să merite așa ceva. Ce fel de minte și suflet trebuie să ai ca să te întrebi dacă vreo ființă merită așa ceva?
Nu e nicio grijă pentru copiii palestinieni. Dacă ar fi așa, principalul dușman ar trebui să fie cei care îi țin prizonieri și îi aruncă cinic în fața glonțului, cel care îi privează de educație și îi îndoctrinează pentru a pune centura de bombe pe ei. Nu este nici măcar furia pe greșelile făcute de armata israeliană. Este antisemitism ca ideologie, dar și ca handicap emoțional și intelectual.
Și cea mai bună dovadă este că protestele pasămite pentru copiii palestinieni conțin lozinci care trimit la desființarea statului Israel, precum "de la râu la mare", folosite de mișcările teroriste palestiniene, inclusiv Hamas. De aici până la un nou Holocaust, cam cât de mare ar fi pasul?
De unde vine această ură? Din punctul meu de vedere, în primul rând, din invidie. Pentru că, în general, evreii sunt oameni de succes în meseriile lor, adeseori foarte bănoase.
Minți și suflete nechircite de ură ar putea găsi o explicație certă pentru succesul evreilor, o explicație pe care o găsim și în datele ultimului recensământ din România: 61% dintre cei care s-au declarat evrei au studii superioare, comparativ cu numai 17% dintre români.
Ar putea să studieze principiile educației dată tradițional copiilor evrei. Pentru că explicația succesului pe care îl invidiază cu icter stă mai mereu în educație.
Cu siguranță au și evreii ticăloșii, ratații și nenorociții lor, dar asta e valabil pentru orice popor.
Iar în cazul studenților, originea acestei epidemii de antisemitism ideologic ar trebui căutată, probabil, atât în educația primită în mediul de origine, într-o frondă antisistem generalizată, pe care acum o pot îmbracă umanitar, dar și într-un nivel ridicat de permeabilitate la manipulare.
Ceea ce mai ales acești tineri înfierbântați ar trebui să nu uite este că un monstru trezit nu mai poate fi ținut sub control și ajunge să îi devoreze inclusiv pe cei care l-au hrănit.