Documente recent scoase la iveală de arhivele naţionale române aruncă o nouă lumină asupra Cominternului, organizaţia internaţională condusă de sovietici care, între 1919 şi 1943, s-a aflat în fruntea eforturilor Moscovei de a stabili hegemonia asupra partidelor comuniste din România, din restul Europei şi din întreaga lume, arată National Security Archive într-un material intitulat „Secţiunea română a Cominternului”.
National Security Archive (Arhiva Naţională de Securitate) este o instituţie de cercetare şi arhivare neguvernamentală, non-profit, situată în campusul Universităţii George Washington din Washington, D.C.
Înfiinţată în 1985 pentru a verifica secretul guvernamental în creştere, Arhiva de Securitate Naţională este un centru de jurnalism de investigaţie, un susţinător al guvernării deschise, un institut de cercetare în domeniul afacerilor internaţionale şi cel mai mare depozitar de documente americane declasificate în afara guvernului federal.
Arhiva de Securitate Naţională a stimulat declasificarea a peste 15 milioane de pagini de documente guvernamentale, fiind principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare (Freedom of Information Act - FOIA). A depus în total peste 70.000 de cereri FOIA şi de declasificare în cei peste 35 de ani de existenţă.
Materialul publicat vineri despre secţiunea română a Cominternului este compilat şi editat de dr. Corina Snitar de la Universitatea din Glasgow.
Articolul include noi detalii despre misiunile atribuite de Comintern (Internaţionala Comunistă) membrilor din statele "revoluţionare", subliniind relaţiile tot mai antagoniste cu puterile imperiale din Occident - ceea ce istoricul Robert Hager a numit "Războiul Rece înainte de Războiul Rece".
Partidul Comunist Român, în special, a fost construit şi reasamblat de mai multe ori în conformitate cu planurile Moscovei. Sub presiunea constantă a poliţiei secrete româneşti, secţiunea română a Cominternului a devenit mai preocupată de promovarea propagandei sovietice şi de garantarea propriei securităţi decât de emanciparea clasei muncitoare din România.
Deşi cea de-a Treia Internaţională s-a încheiat în urmă cu 80 de ani, înţelegerea rolului şi a dinamicii interne a Cominternului rămâne un obiectiv important, având în vedere importanţa sa în mişcarea comunistă şi în afacerile mondiale în anii critici care au precedat şi au continuat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - se arată în preambulul articolului.
Chiar dacă Cominternul a încetat să mai existe în 1943, moştenirea sa a rămas vizibilă pe toată perioada în care regimurile comuniste au rămas la putere în Europa Centrală şi de Est, scrie dr. Corina Snitar.
Dosare recent descoperite, adunate de la Arhivele Naţionale şi Istorice Române, extind problema modului în care membrii individuali au răspuns la aceste directive, dezvăluind modul în care Partidul Comunist Român, în special, a fost construit şi reconstruit pentru a se conforma edictului Moscovei.
Comuniştii români, aproape inexistenţi în interbelic
Partidul Comunist din România (PCdR), creat la 8 mai 1921 prin divizarea Partidului Socialist, a fost aproape invizibil pe scena politică românească şi avea să rămână aşa până în 1944.
Mai mult, pe tot parcursul existenţei sale, PCdR nu a fost capabil să atragă noi membri; de fapt, a fost chiar invers. Dacă, în 1919, PCdR-ul (Partidul Comunist din România) nou-născut moştenea de la Partidul Socialist aproximativ 200.000 de muncitori înscrişi în mai multe sindicate, potrivit ziarelor locale, a ajuns să aibă mai puţin de 500 de membri până în 1923 - arată documentele citate în articol.
Situaţia poate fi explicată prin mai mulţi factori. În primul rând, chiar înainte de crearea PCdR, grupurile comuniste care s-au format în cadrul Partidului Socialist nu au manifestat nicio intenţie de a sprijini clasa muncitoare în revendicările sale pentru "libertate, pâine şi locuri de muncă".
În al doilea rând, comuniştii români au fost supuşi unei supravegheri şi persecuţii permanente din partea poliţiei secrete regale - Siguranţa - din cauza deciziei lor de a crea un partid afiliat la Comintern.
O lovitură semnificativă avea să vină în februarie 1924, când Gheorghe Mârzescu, ministrul Justiţiei, binecunoscut pentru poziţia sa anticomunistă, a emis o nouă lege de reglementare a "organelor şi entităţilor juridice", care a autorizat, de facto, desfiinţarea tuturor partidelor şi organizaţiilor extremiste.
Imediat, PCdR urma să fie scos în afara legii pentru propaganda sa agresivă şi pentru activităţile considerate a fi împotriva intereselor naţionale româneşti.
Legea a făcut PCdR şi mai invizibil, deoarece partidul trebuia acum să funcţioneze în clandestinitate, folosind nume de cod pentru membrii săi şi adăposturi pentru întâlnirile sale.
În al treilea rând, certurile frecvente dintre liderii PCdR, nu numai în cadrul filialelor locale, ci şi în cadrul centrului de la Bucureşti, au afectat credibilitatea partidului.
Comuniştii români se certau între ei şi se pârau la Moscova
Pierderea semnificativă de membri şi incapacitatea PCdR de a atrage noi membri, alături de certurile frecvente din interiorul partidului, au obligat Cominternul să taie subvenţiile în iulie 1923, în ciuda efortului liderilor partidului de a convinge organizaţia de activitatea intensă a acestora şi de perspectiva de a conduce mişcarea muncitorească din România.
Kremlinul a decis să creeze un nou Partid Comunist pentru România, sub acelaşi nume de PCdR, care să funcţioneze în paralel cu Partidul Comunist Român în România, dar să aibă sediile la Harkov şi Moscova. Membrii noului Partid Comunist pentru România erau emigranţi români în URSS care au înfiinţat organizaţii comuniste la Harkov şi Moscova.
În 1928, Partidul Comunist din România a încetat practic să mai existe în baza de date a Cominternului. Partidul Comunist pentru România l-a înlocuit în tăcere sub aceeaşi denumire de PCdR.
Cel de-al patrulea congres al PCdR a avut loc nu la Bucureşti, ci la Harkov, între 28 iunie şi 7 iulie 1928, iar Vitali Holostenko, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean, a fost numit noul secretar general al PCdR.
Schimbarea conducerii a produs nemulţumiri în rândul membrilor de rând ai partidului. Luptele dintre membrii Partidului Comunist din România, conduşi de Marcel Pauker, şi cei ai Partidului Comunist pentru România, conduşi de Vitali Holostenko, au fost suficient de semnificative pentru a determina Cominternul să intervină.
În august 1930, CEIC a emis o "decizie specială" intitulată "Cu privire la lupta facţională neprincipială şi la refacerea unităţii în Partidul Comunist din România", subliniind "lupta facţională, metodele birocratice de conducere şi aventurismul mic-burghez caracteristice ambelor grupuri adverse", care "au slăbit influenţa partidului în rândul maselor într-o perioadă în care unitatea este necesară pentru a lupta împotriva fascismului".
Holostenko avea să fie înlocuit de Alexandru Stefanski, membru al Partidului Comunist Polonez, în timpul celui de-al cincilea congres al PCdR, care a avut loc la Moscova în decembrie 1931. Stefanski avea să fie înlocuit în 1935 de Boris Stefanov, un etnic bulgar care locuia la Moscova. Stefanov va conduce PCdR până în 1938.
Cum s-a născut PCR şi ce misiuni a avut
Realizând că mişcarea comunistă românească nu putea evolua fără un partid puternic cu sediul în România şi sătul de certurile interminabile din cadrul PCdR, Stalin a decis să recreeze partidul sub numele de Partidul Comunist Român (PCR).
Partidul a fost completat doar de tineri cu "origini sănătoase", adică muncitori. Viitorul secretar general, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe atunci muncitor la Căile Ferate Române, se va număra printre membrii noului partid.
În ciuda caracterului său muncitoresc şi a conducerii sale, nici PCR nu va reuşi să atragă mulţi membri din clasa muncitoare.
Oamenii au identificat rapid în programul PCR aceleaşi sloganuri ale Cominternului care cereau "revoluţia mondială". Nici faptul că PCR a fost condus succesiv de doi etnici maghiari, Bela Brainer şi Stefan Foris, nu a fost de folos partidului. Rezultatele slabe înregistrate de PCR în atragerea muncitorilor şi în lupta împotriva "oportuniştilor" şi "deviaţioniştilor" din rândurile sale au fost ridicate de CEIC în mai multe reuniuni.
Prin urmare, secţia română a Cominternului nu s-a implicat în mod deosebit în sarcini precum crearea de "fronturi muncitoreşti unite" sau de celule în cadrul sindicatelor, ci mai ales în activităţi de propagandă care promovau interesele sovietice, în special în legătură cu reanexarea fostelor teritorii ale Imperiului Ţarist, cum ar fi Basarabia.
În ziarul comunist Scânteia au fost publicate articole prin care se cerea revocarea actului de unificare din 1918 prin care România a fost unită cu Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania şi Banatul. Se promitea solemn susţinerea "maselor de minorităţi etnice în voinţa lor de autodeterminare".
După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 şi după ce Uniunea Sovietică s-a îndreptat cu rapiditate spre anexarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a regiunii Herţa, PCR a publicat imediat un manifest în care saluta "fericita Basarabie" pentru reuşita sa de a pune capăt "jugului greu al imperialiştilor români cu sprijinul Armatei Roşii".
Alte misiuni în care PCdR s-a implicat cu sârguinţă au fost alese dintre cele menite să păstreze poziţia partidului în raport cu Moscova şi, dacă era posibil, să sporească vizibilitatea liderilor săi.
PCdR a participat activ, de exemplu, la campania Cominternului de recrutare de voluntari pentru a sprijini guvernul spaniol împotriva rebelilor lui Franco în 1936. Implicarea în războiul civil spaniol le-a permis unor comunişti să ajungă în poziţii de vârf în ierarhia PCdR după 1944, precum Petre Borilă (viitor vicepremier între 1954-1965), Gheorghe Vasilichi (ministru al educaţiei în 1948-49 şi membru al Marii Adunări a României până în 1975), Walter Roman (general şi şef de Stat Major în Armata Română, 1947-1951, şi redactor-şef al Editurii Politică până în 1985) sau Gheorge Stoica (membru al Comitetului Central, 1948-1974).