Încrederea se câștigă greu și se pierde ușor. Cumva de la sine înțeles. Încrederea în relațiile noastre este esențială pentru ca ele să funcționeze.
Dar cum facem cu încrederea atunci când o acordăm statului alături de care ar trebui să facem echipă pentru o bunăstare comună? Până la urmă, ne-am organizat în societăți și am adoptat reguli care ar trebui să ne ajute să fim mai bine împreună.
Avem încredere atunci când statul își asumă un rol (corect, mai multe) și ne dă predictibilitate care ne ajută să ne jucăm fiecare rolul nostru.
Dar vedem că statul este departe de a gândi ca parte dintr-un întreg, ci mai mult ca acea rotiță care poate să schimbe oricând buna funcționare a întregului angrenaj. Poate schimba regulile oricum și oricând contând pe o memorie scurtă, pe reziliență și pe lipsa unor opțiuni imediate.
Mulți spun de mutat, atunci când locul în care se află nu le mai oferă spațiul în care să crească, să se dezvolte și în care își văd viitorul. Dar mutatul dintr-un stat nu este atât de simplu. Iar până când se întâmplă, un stat ticălos, fără viziune și responsabilitate se bucură de „ciupeală” cu cât mai prinde de la cei pe care îi prinde.
Încrederea spuneam că se câștigă greu.
În cazul familiei și al locului în care ne naștem, încrederea este un dat. Pur și simplu, venim cu ea la pachet. Apoi o consolidăm sau erodăm.
Statul este făcut din oameni. Speranța pe care o putem consolida acum în noi este că la următoarele alegeri vom fi mai responsabili și vom lua mai în serios exercițiul democratic prin care alegem pe cei care au grijă de mecanismul unei țări funcționale în care să ne vedem viitorul împreună.
Cât despre cei care se bucură de „ciupeală” neștiind să facă ceva sustenabil, ar trebui să fie conștienți că o tehnică nu o poți repeta la nesfârșit. S-ar putea să nu mai aibă de la cine și ce să mai „ciupească”.
Împreună schimbăm lumea în care trăim!