O națiune, pentru a supraviețui, are nevoie de conștiințe, are nevoie de oameni care s-o ajute să treacă peste provocările zilei, să treacă prin frig, prin noapte, furtună și război.
Ca să reziști, să ai un sens, să te poți da jos dimineața din pat pentru a te strădui să-ți faci datoria trebuie să știi că undeva sunt câțiva oameni pe care-i respecți și care fac un efort mai mare decât al tău, se străduiesc mai mult, îndură mai mult, reușesc mai mult.
În unele zile, cele mai grele aș zice, când avalanșa veștilor proaste mă acoperea, după ce-mi terminam de băut cafeaua cu lapte și se sfârșea ședința de redacție online, așa se desfășoară de când a început pandemia, înainte să mă apuc de lucru, intram pe pagina sa de Facebook să văd ce mai face domnul Mihai Șora.
Găseam acolo o imagine, un gând, un citat, o poveste despre ceva important. Dar pe lângă prospețimea gândurilor sale voiam să mă asigur că e bine, că încă e alături de noi.
Domnul Șora era un punct de sprijin în jurul căruia, fără să ne dăm seama, gravitam în viața noastră de zi cu zi. Era acolo. Se îmbrăca frumos, deschidea geamurile, se așeza la masă, citea, scria, naviga pe internet și, din când în când, ne trimitea mesaje. Noi citeam și îi transmiteam gândurile noastre. Aveam un reper. Viața avea sens.
S-a născut în mijlocul Primului Război Mondial, cu un an înainte să înceapă Marea Revoluție Rusă, care aduce comunismul într-o bună parte din lume, o ideologie și un regim politic care a provocat suferință, moarte și i-a marcat existența.
În 1948, după ce se întoarce din străinătate și nu mai poate pleca înapoi, lucrează în Ministerul de Externe, referent, în guvernul condus de Ana Pauker, iar, apoi, ajunge redactor șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, unde lansează noua serie Biblioteca Pentru Toți (BPT), cărți citite de milioane de tineri în perioada comunistă.
Pentru că publică o antologie de poezie cu lucrări ale unor poeți interziși, e schimbat din funcție, lucrând ca redactor la Editura Enciclopedică.
Mihai Șora, în 1989, când regimul Ceaușescu se prăbușește, avea 73 de ani.
Într-o țară în care avem pensionari speciali la 45 de ani, care se târăsc de pe canapea în fotoliu și la frigider ca să-și ia o sticlă de bere, Șora, în anii ’90, devine unul dintre principalii fondatori ai societății civile din România.
„Am desenat, în linii cât mai simple și inteligibile. Pentru că nu se poate altfel și pentru că nu există, în fața barbariei, jumătăți de măsură, ezitări, îngăduință care să absolve criminalii de faptele lor, să le bagatelizeze ori să le pună în surdină. Curajul ucrainenilor este dătător de speranță, eroismul lor ne însuflețește și pe noi”, a scris Mihai Șora în ultima sa postare pe Facebook, făcută în ziua în care s-a împlinit un an de la invadarea Ucrainei de către forțele Kremlinului.
„Sursum corda”, a adăugat el în latină, la finalul textului, ceea ce înseamnă „Inimile sus!”
După o călătorie de peste un secol, domnul Șora urma să plece. Cu toții știam asta, cu toții ne așteptam și, parcă, tocmai de aceea, despărțirea e mult mai grea.
Fiecare zi pe care o adăuga era o victorie, nu numai a lui, ci și a noastră. Era speranța că un om bun supraviețuiește și încă face o punte între noi și trecut, depunând mărturie că viitorul poate fi bun, iertător.
Mihai Șora s-a născut cu doi ani înainte ca România Mare să se înfăptuiască. Viața sa a fost împletită cu destinul țării, cu destinul fiecăruia dintre noi.
A plecat, arătând cu degetul spre barbarie și spre crimă, aplaudându-i pe eroii care luptă cu Goliatul zilelor noastre, care încearcă din nou să suprime libertatea, să suprime democrația.
Nu știu ce se va întâmpla cu pagina de Facebook a domnului Mihai Șora, dar o să continui s-o caut în unele dimineți după ce-mi beau cafeaua cu lapte și mă rătăcesc printre veștile proaste.
Căutarea mă va ajuta să păstrez legătura peste timp cu un om care m-a inspirat fără să știe, așa cum, probabil, s-a întâmplat cu mulți alții.
Pentru mine, domnul Mihai Șora n-a murit. Nu va muri niciodată!