Școlile care dădeau în fiecare septembrie titluri dramatice, cu toalete insalubre în curți și unele fără autorizații sanitare de funcționare, trebuie, din 14 septembrie, să asigure copiilor și profesorilor condiții de siguranță anti-pandemie. Sunt 80 de cabinete medicale pentru toate școlile din rural, iar peste jumătate din copiii români învață în ele.
Despre ce se poate face pe ultima sută de metri și care sunt prioritățile clare pentru revenirea la școală am vorbit cu George Roman, de la Organizația Salvați Copiii România, care a deschis clase de educație remedială încă din luna iulie: peste 4.000 de copii și niciun caz de infectare.
De putut, se poate, dar nu fără efort și informare, spune George Roman, în interviul acordat SpotMedia.ro.
George Roman, mai sunt două săptămâni și începe un nou an școlar, asta e o certitudine. Restul lucrurilor nu mai sunt atât de certe. Cum ar trebui să înceapă școala?
Întrebarea are răspunsuri întinse probabil pe câteva pagini. Uitându-ne la ghidurile pe care le-a anunțat Ministerul Educației, de altfel destul de inegale, pentru cum sunt tratate aceleași probleme, din perspectiva vârstei diferite a copiilor, ai putea spune că rămân în continuare niște probleme esențiale nerezolvate, nici măcar nu sunt amintite.
De pildă, distanțarea fizică, asupra căreia noi am atras atenția cu maximă seriozitate, având în vedere și experiența pozitivă în state care au impus o distanțare fizică de 1,5 metri, separarea claselor în două, participarea prin rotație, lucruri esențiale pentru a limita transmiterea virusului printre copii și mai departe în familii.
Salvați Copiii a vorbit și despre clasele supraaglomerate. E un flagel pe care îl ducem în spinare an de an, deși reprezintă o nelegalitate a modului în care se desfășoară cursurile școlare în învățământul primar, în cel gimnazial, cu depășirea cotei maxime, de pildă 22 de copii în învățământul primar.
Or, și eu personal vă pot spune că sunt clase cu 36 – 37 de copii, mai mult cu 50, 60% decât ceea ce permite legea.
Iar pe această situație de scoatere în afara legii într-un fel a organizării formațiunilor de studiu la clase, venim cu măsuri care nu țin seama de acest aspect, pentru că eu în ghiduri nu am văzut referiri exprese la această situație și recomandări pentru directorii unităților de învățământ de a avea în vedere și acest aspect, pentru alegerea scenariilor.
Vorbind despre scenarii, nu înțeleg cum s-ar putea proceda într-o unitate de învățământ cu număr diferit de elevi. Sunt școli unde clase din gimnaziu respectă întrucâtva legea, iar clasele din primar nu. Oare e posibil ca în aceeași unitate de învățământ să poți adopta două scenarii?
Una este să organizezi în săli de 50 de metri pătrați ore pentru clase cu 22 de elevi, alta cu 36.
La fel, ca o chestiune nerezolvată și aruncată în sarcina conducerii școlilor e dotarea copiilor cu echipamente digitale. Se vorbește la un moment dat de acel scenariu în care se constată că nu toți copiii au echipamente digitale și școlile trebuie să găsească niște măsuri.
Nu e târziu?
Nu e corect, pentru că știm din declarațiile anterioare că nu se pot asigura pe 14 septembrie decât 80.000 din cererea inițială, presupusă de 400.000 de tablete.
În aceste condiții, cel puțin două luni, copiii obligați să urmeze cursuri online, integral sau mixt, nu vor putea primi tablete decât din partea școlilor.
Nu văd cum școlile ar putea să rezolve această problemă. Dacă ai 1.000 de elevi, dacă 500 nu au tablete, e cam greu pentru o școală dintr-o comunitate săracă, oricâte sponsorizări ar primi, să găsească o soluție într-o săptămână.
Iar pentru licitații nu mai e vreme în mod evident, dacă nici ministerul nu a reușit în câteva luni.
Înțeleg că nu ministerul a organizat licitația, dar era de presupus că acel organism, care venea dintr-o altă mentalitate politică, să spunem, prezenta un risc de a nu duce la capăt misiunea acordată.
Ca Guvern, nu îți poți permite riscuri în ceea ce îi privește pe copii, când știi că există și o presiune socială foarte mare.
În acest context, aș putea să spun că o notă pozitivă reprezintă acordarea unei autonomii mari școlilor în a-și alege scenariile, dar cu acele observații cu privire la calitate. Ele ar putea decide în consiliile de administrație scenariul cel mai potrivit, dar ce facem cu privire la disparitatea privind gradul de aglomerare?
Am remarcat însă că există o anumită încăpățânare de a exclude din procesul decizional Consiliul Elevilor. Nu am regăsit referiri specifice cu privire la modul în care elevii se pot implica, în sistemul gimnazial și în acel liceal. Consiliul de administrație are, într-adevăr, un reprezentant al părinților, dar nu există o consultare serioasă la nivelul tuturor claselor.
Asta este o notă proastă, Consiliul Elevilor a cerut pe toate căile luarea în considerare a opiniilor lor și, cu toate acestea, lucrurile au rămas neschimbate. Este un exemplu negativ cu privire la modul în care Guvernul înțelege principiul participării copiilor la deciziile care îi privesc în mod direct.
Am remarcat că se vorbește în privința învățământului preșcolar de un grup local de inițiativă, din care fac parte oameni importanți din comunitate. Această formulă de implicare a comunității nu există la primar, gimnazial și liceal, unde poate nevoia părinților e mult mai acută cu privire la integrarea lor în revenirea copiilor la școală.
Vă veți trimite copilul la școală? Sunteți confortabil cu revenirea la școală?
Nu, deloc. Ținând cont de faptul că copilul meu învață într-o clasă cu 36 de elevi, în opinia mea, singura cale prin care putem asigura și reguli de siguranță sanitară este împărțirea clasei în două grupe de studiu. Și așa vom depăși: acea clasă are 50 de metri pătrați, probabil nu vom asigura peste 1,5 metri.
Copiii, știm, sunt asimptomatici, pot transmite virusul fără să aibă niciun simptom. Asta înseamnă că transmiterea este mai ușor de făcut și școala nu poate să controleze acest aspect.
Copiii au tendința de a atinge toate obiectele din clasă, mânerele, băncile. Apoi, masca nu e totdeauna un mijloc de prevenire, când distanța e foarte mică.
Bun, George Roman, dar noi știm de cel puțin 30 de ani viciile școlii românești. Putem acum, pe repede înainte, să corectăm? Vorbim despre școala românească, titlurile în fiecare septembrie trimit la școli cu toalete în curte.
Nu cred că mai e timp pentru școlile care au problemele menționate, subliniate decenii la rând. Însă cred că aplicarea acestor ghiduri depinde în mare măsură de implicarea autorităților locale. Primarii știu ce școli au și probabil știu mai bine decât inspectorii școlari ce probleme și nevoi au.
Ghidul exclude, cu excepția învățământului preșcolar, participarea autorităților locale la decizie și la asigurarea unor lucruri necesare: dezinfectanți, măști.
Din câte știu, nici medici nu avem în școli, în așa fel încât să răspundem prompt.
Pentru acest lucru, Salvați Copiii, în adresa trimisă Ministerului Educației și Ministerului Sănătății, a recomandat angajarea unui personal medical, chiar dacă vorbim doar despre asistente medicale, să poți avea informații rapide.
În România, cabinetele medicale școlare sunt doar 80, în mediul rural. Și în mediul rural, conform statisticilor, avem 52% dintre copii. Asta înseamnă că jumătate dintre copiii din România sunt supravegheați medical doar de 80 de cabinete medicale școlare.
Salvați Copiii a deschis deja școlile, din iulie, pentru educație remedială, adică recuperare educațională pentru copiii care nu au avut acces real la educația online. Cum ați făcut? Ați avut vreun caz de COVID-19 printre copii, cadre didactice?
Nu, deși vor fi 4.000 de copii implicați până la începerea anului școlar, nu am înregistrat niciun caz de infectare, nici în cazul familiilor. Din punct de vedere al procesului, e destul de simplu: atunci când te informezi consecvent cu privire la măsurile de siguranță sanitară, dacă ai parteneriate deschise cu școlile și ținând cont și de activitatea noastră de asistență socială, unde am identificat copiii cu probleme de integrare școlară, e simplu.
La începutul lunii mai, noi am făcut direct ministrului Educației propunerea de a găsi o soluție pentru a începe, în diferite părți ale țării, acest gen de activități. În primă fază vorbeam de măcar două, trei clase pilot, apoi, după starea de urgență, restricțiile au fost mai puține.
Ar fi fost și o ocazie pentru a testa anumite măsuri, pentru a identifica avantajele unor grupe de copii mai mici decât cele care există ilegal în școli.
Acum avem mai multe date pe masă, știm mai multe despre mecanismele de transmitere. Care sunt elementele absolut necesare pentru o siguranță minimală măcar? Ce ne trebuie? Plexiglasuri, microbuze școlare?
Ar trebui să începem cu condiții de siguranță sanitară și acestea pot fi privite din mai multe perspective. Vorbim de dezinfectanți, măști, de viziere poate. Acestea ar trebui să constitue o primă verificare din partea celor care conduc școlile.
În al doilea rând, ar trebui să implicăm părinții și elevii în mod serios, în învățământul gimnazial și liceal. Așa poți avea o acceptare satisfăcătoare.
În al treilea rând, accesul la educația online, asta presupune și pregătirea cadrelor didactice și a copiilor, mulți copii nu au avut până acum experiență în utilizarea dispozitivelor cu touch screen.
Și, nu în ultimul rând, vorbim despre copiii vulnerabili. În România, 36% dintre copii trăiesc în condiții de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că avem o proporție largă a copiilor care au nevoie de intervenție, nu doar din perspectiva școlii, ci și a asistenței sociale.
Protecția împotriva abuzului nu a mai fost un subiect dezbătut la nivelul instituțiilor publice. Știm că în perioada stării de urgență asistenții sociali nu au mai lucrat.
Copiii vulnerabili trebuie să reprezinte un aspect esențial al oricărei politici de reîncepere a anului școlar. România se confruntă cu un abandon școlar extins, știm care sunt competențele în educație, surprinse în mod negativ în testele PISA.
Or, tocmai acești copii au fost discriminați suplimentar.
În ghiduri nu am văzut referire la asistență socială, ca suport necesar al activității educaționale. Nu vei aduce copiii la școală 100% dacă nu acorzi un rol activ serviciilor de asistență socială, care să asigure comunicarea între familii și școală.
E ceea ce s-a întâmplat în alte state. De pildă, în Uruguay, școala a început din mai și a început mai întâi pentru copiii vulnerabili, implicând toți asistenții sociali pe care îi avea statul. Apoi, în iunie și iulie, au început să vină alte clase, dar vreme de o lună de zile s-au concentrat pe acești copii.
Pe categoria de risc.
Exact. E și o responsabilitate morală. În toate situațiile de criză pe care le traversează omenirea, autoritățile își îndreaptă atenția către categoriile vulnerabile.
Așa ar fi trebuit să procedăm noi și să asigurăm copiilor cele două-trei luni de recuperare educațională.
Cum îi protejăm pe profesori?
Principala măsură e aceea de a minimiza riscul de transmitere în cadrul clasei. Au fost specialiști din sănătate care au vorbit despre o rată de transmitere mică între copii, dar putem vorbi și de una mare, dacă nu asigurăm măsura de distanțare, ceea ce va pune în pericol și adultul.
Pentru că vorbim de siguranța cadrele didactice, trebuie să ne gândim și la siguranța celor din familiile copiilor. Sunt foarte mulți care trăiesc cu bunici.
Nu ne putem permite apariția unor focare în școli și mai departe transmiterea în familii persoanelor vulnerabile, pentru că mulți dintre copii se vor simți vinovați pentru ceea ce s-a întâmplat.