Rusia nu spune că nu e personajul rău din poveste, că nu și-a trimis soldații să invadeze Ucraina, că nu bombardează orașe și sate, că nu ucide civili. Spune însă că nu are de ales și că deja a câștigat suficient încât vesticii să înțeleagă că de aici încolo ei plătesc toate costurile.
Sunt două minciuni pe care însă un lider de opinie ca Jordan Peterson nu se sfiește să le picure în urechile prozeliților lui.
Îl iau pe Peterson ca exemplu, pentru că am regăsit în discursul lui teze vehiculate în spațiul public, mai coerent sau mai puțin coerent formulate, dar înarmate cu certitudinea că Occidentul este astăzi subjugat nu de propaganda rusă, ci de propaganda pro-NATO.
Este linia comună a comentariilor care sunt făcute în subsolul articolelor de analiză și interviurilor pe tema războiului declanșat de Rusia în Ucraina, în general exprimată prin apel la un principiu general valabil, pe care jurnaliștii l-ar încălca: audierea tuturor părților.
Această pretenție este una profund vicioasă, care insinuează că avem de-a face cu un război între două părți egale din punct de vedere moral sau măcar că suntem în prezența unui război care nu poate fi evaluat din punct de vedere moral.
Or, nu e așa: adevărul este că avem de-a face cu un război de agresiune: Rusia este singurul agresor, Ucraina este singura victimă. Registrul moral este obligatoriu.
Așadar, nu avem ce altă parte să audiem decât dacă ne asumăm să dăm microfonul Rusiei ori dacă facem experimentul făcut de scriitoarea croată Slavenka Draculic, care a scris o carte răvășitoare despre criminalii și violatorii din războaiele iugoslave – oameni care nu ar răni niciodată o muscă, vecinii buni de pe stradă, care, într-o dimineață, ajung să coordoneze taberele de viol, unde duceau femeile bosniace, și să împuște cel puțin unul până la micul dejun.
Aici, la această transformare monstruoasă a omului, duce nu doar înhăitarea, cât mai ales naționalismul toxic picurat în urechi de o putere politică și care etichetează pe alții, în general un grup etnic, ca fiind dușmanul absolut.
Acesta e mecanismul prin care o crimă este justificată ca fiind, de fapt, apărare. Și acesta este mecanismul genocidului, oricât de scrupuloși juridic am vrea să fim: în momentul în care Vladimir Putin neagă dreptul Ucrainei de a fi o națiune, crimele lui în Ucraina sunt genocidare.
De aici pornesc cele două mari minciuni pe care Rusia le întărește cu concursul unor falși profeți ai Vestului.
Și așa ne întoarcem la Jordan Peterson, un intelectual canadian care și-a arogat rolul de teoretician și practicant al valorilor conservatoare, renunțând la profesia lui de bază, în măsura în care devine un lider de opinie de felul celor care combină mediatizabilul (facil) cu păstorul (greu accesibil profanilor din turmă, fără inițiere).
Există o nișă destul de solidă pentru mesajele neo-conservatoare, speculată de populiștii de tipul lui Donald Trump, care nu face obiectul acestui text.
Ce aduc aici în discuție este discursul lui Jordan Peterson (care a conferențiat recent la București și care a organizat apoi o cină în care personaje ca Mihail Neamțu au putut să intre într-o fotografie) despre războiul din Ucraina.
Am ajuns la prelegerea autarhică a lui Peterson citind un comentariu al jurnalistului și scriitorului Dan Alexe, care remarcă simplu cum Peterson, abordând teme din găleată (adică de toate), își dă în vileag impostura, în acest caz pomenind despre „petrolul Ucrainei de la Marea Caspică".
Am ascultat însă mai departe discursul acestui intelectual canadian, care are destui adepți și care a devenit una dintre vocile de rang principal în zona dur neo-conservatoare, cât să sesizez cele două minciuni convenabile Kremlinului, prezentate savant, într-un mix care pleacă de la Karamazovi și ajunge, trecând prin Soljenițîn, la „filosoful Dughin”. Dughin este unul dintre cei mai perfizi ideologi ai Rusiei putiniste, nicidecum un filosof inocent al unei cetăți.
Iată cele două minciuni, pe care Jordan Peterson nu le-a inventat, ci doar le preia și le legitimează în registrul care-l interesează, cel neo-conservator dur.
- Rusia este într-un război de apărare existențială, s-a simțit amenințată, Ucraina are un rol important pentru Rusia, ca zonă-tampon.
Jordan Peterson se folosește aici de tezele lui John J. Mearsheimer, pe care îl citează, că expansionismul NATO și al UE în Ucraina au făcut ca Rusia să fie amenințată existențial și să declanșeze astfel un război de apărare. Ucraina, spune Peterson, este importantă pentru Rusia, ca zonă-tampon între ea și Vestul care a mai invadat-o o dată, în cel de-Al Doilea Război Mondial.
De fapt, Peterson preia aici două direcții mari din propaganda Kremlinului: „amenințarea existențială”, care apare ca atare și în doctrina militară a Rusiei și în numele căreia Rusia ar putea utiliza chiar și armele nucleare, și marele război de apărare, în narațiunea căruia Putin a plasat și invazia la scară largă în Ucraina.
O explică Timothy Snyder, istoricul american care e printre puținii care au avut ca domeniu de cercetare și Ucraina, și identitatea ei post-sovietică: „Acest război este într-un fel purtat în trecut. Aceasta este paradigma dominantă a Rusiei, că acesta este cel de-Al Doilea Război Mondial și că, încă o dată, Rusia este atacată de naziști. Și așa nebunește cum sună, nu ar fi posibil fără controlul complet al lui Putin asupra presei și, astfel, asupra realității. Este totodată o formă de politică funcțională. Dai oamenilor un moment în care totul era clar și ei erau de partea bună a lucrurilor, și oamenii vor susține asta.”
Mai departe, explică Snyder, „Dacă spui o minciună care devine parte a realității tale, nu te mai poți detașa de ea”.
Dar una e ca rușii care sunt expuși acestei propagande sistematic de câțiva ani, inclusiv la școală și în tabere pentru adolescenți, să creadă orbește în ce li se proiectează ca fiind realitatea și cu totul altceva e să spui de la o tribună occidentală, trăind în democrație și având acces la toate cărțile, că Rusia s-a simțit amenințată existențial de expansiunea UE și NATO.
Adevărul e că cererea de aderare a Ucrainei la UE nu ar fi fost posibilă atât de repede, în lipsa agresiunii barbare dictate de Putin, lucru în sine nedrept, după sacrificiile făcute de ucraineni pe Euromaidan.
2. Prețul războiului e plătit de Occident, direct și indirect, stânga radicală va face ravagii (sic!).
Cetățenii Occidentului sunt amăgiți când li se spune că războiul e doar între Rusia și Ucraina, e un război în care Occidentul e parte și el va deconta costurile.
O teză pe care Putin a început să o prefere, vorbește tot mai des despre criza alimentară, explozia prețurilor și scăderea nivelului de trai al occidentalilor, costuri cam mari pentru a fi empatic cu ucrainenii, așadar. Războiul de pe front devine unul civil, dar în Vest.
Adevărul e că Occidentul nu plătește prețul pentru ca Ucraina să fie salvată, Ucraina plătește un preț colosal pentru a fi zonă tampon, morți, femei violate, copii dislocați, orașe distruse. Mai mult, prețul nu e pentru că Occidentul ar ajuta (încă insuficient) Ucraina acum, ci pentru a-l fi tolerat pe Putin ca partener de afaceri, în pofida crimelor lui din Rusia, Georgia, Siria.
Aceste două teze de propagandă sunt declinate în discursuri intelectuale care pretind că vând adevărata înțelegere a lumii, că dau oamenilor mură-n gură detalii de context, în așa fel încât să nu mai fie manipulați. Subtextul e să nu mai fie manipulați de niciuna dintre părți, adică nici de Ucraina, nici de NATO.
Departe insinuarea că Jordan Peterson ar face asta pentru a servi direct și asumat Rusiei. Indirect, hrănește furia occidentalilor că plătesc mai mult la pompă, că prețurile cresc, că nu sunt îndestulați. Adică hrănește populismul și polarizarea practicată de politicieni ca Donald Trump, pentru că miza lui Peterson din acest discurs este îngroșarea tușelor conservatoare.
Vorbind despre Rusia și Vest, Peterson se întreabă dacă nu cumva teza decadenței Vestului, formulată de Dostoievski, nu e adevărată? Și, ce să vezi, este.